Oamenii adevăratei credințe

Oamenii adevăratei credințe e un raport scris de un călător neamț, preocupat de problemele etnice, care a vizitat mănăstirea rușilor de rit vechi de la Fântâna Albă, din nordul Bucovinei, locul unde mai târziu, în aprilie 1941, a avut loc cumplitul masacru comis de trupele sovietice în care au murit un convoi de circa 4000 de oameni stimulați în mod perfid de către bolșevici să treacă în România. Desigur că raportul făcut în 1875 nu are legătură directă cu acest eveniment. El însă conturează foarte bine atmosfera în care se desfășura viața rușilor de rit vechi, cărora Curtea Imperială Habsburgică le-a permis să se așeze în acele locuri, oferindu-le diverse privilegii și pământ aflat atunci în stăpânirea Mănăstirii Putna.

Punctul de vedere e al unui străin. Al unui călător neamț preocupat de problemele etnice ale zonei. Scopul vizitei nu apare precizat în document. E posibil ca el să fi fost unul de ordin științific sau, de ce nu?, unul politic…

Curtea Imperială avea obiceiul de-a se informa îndeaproape de starea de spirit a tuturor popoarelor și a grupurilor etnice ce viețuiau între fruntariile sale. Tot ce mișca pe teren trebuia evaluat, cercetat și clasat. Din publicarea ultimelor documente scoase din arhiva austriacă rezultă că Imperiul urmărea cu atenție orice eveniment sau orice persoană care ar fi putut destabiliza, într-un fel sau altul, bunul mers al treburilor imperiale. Revelatoare în acest sens sunt documentele referitoare la ultimii ani din activitatea lui Mihai Eminescu la ziarul Timpul. Se pare că agenții erau pe urmele sale, monitorizându-i nu numai articolele pe care le publica în ziar, ci și atitudinea sau vorbele înflăcărate spuse la cafenea. Desigur că Eminescu avea o influență importantă asupra opiniei publice naționale. Atitudinea sa pronunțat naționalistă și antihabsburgică era destul de cunoscută. Urmărirea lui era, într-un fel, justificată. În ceea ce privește o posibilă monitorizare a activității comunității rușilor de rit vechi, adică a lipovenilor din zonă, pare a nu avea temei…

După prigoana suferită de-a lungul secolelor din pricina credinței, rușii de rit vechi se țineau departe de orice declarații de natură politică, ce ar fi putut avea consecințe nefaste asupra vieții lor. Ei erau conștienți de faptul că în cadrul imperiului erau tolerați. Imperiul le respecta obiceiurile, prin urmare nu aveau motive de nemulțumire. Și chiar dacă acest lucru se știa la Curtea Imperială, asta nu înseamnă că erau lăsați de capul lor. O minimă monitorizare trebuia făcută. Și aceasta se făcea, probabil, mascat, prin intermediul unor emisari trimiși să cerceteze terenul într-un scop pseudoștiințific. Asta pe de o parte. Pe de alta, exista și un interes de ordin etnosociologic. Monitorizarea o făceau, probabil, nu numai habsburgii, ci și diferiți emisari trimiși din partea Patriei Mamă, care, dintr-un fel de reflex istoric, continua să-i perceapă pe rușii de rit vechi, plecați în exil, dacă nu ca pe niște potențiali dușmani, atunci măcar ca pe niște rebeli, ce trebuiau ori exterminați, ori atrași să treacă la ritul oficial. De cele mai multe ori, se aplica prima metodă. Unii dintre țari au fost destul de toleranți față de mișcarea staroveră, alții dimpotrivă și-au arătat cerbicia, luând măsuri din cele mai drastice. Politicile alternau. După o perioadă de destindere, urma alta încrâncenată, în funcție de evenimentele interne ce aveau loc între granițele Imperiului țarist sau în funcție de sfătuitorii apropiați ai țarului.

Nici în zilele noastre, politica aceasta de monitorizare n-a rămas doar o simplă relicvă a trecutului. Din când în când diverși emisari apar în localitățile noastre și nu numai ale noastre. Interesul nu e doar de ordin științific. Sau religios. Ci și politic.

Întorcându-ne acum la subiectul nostru, încercăm să sintetizăm observațiile și să tragem câteva concluzii. Componența echipei de vizitatori e una foarte bine stabilită. Ea e compusă dintr-un scriitor, un arheolog și un istoric, Adalbert, singurul care știa rusește. Desigur, textul este tendențios și pe alocuri superficial. Rușii de rit vechi fiind percepuți de către cei trei străini (dintre care doar unul se exprimă!) ca niște bizarerii ale istoriei. Textul conține, totuși, date foarte interesante privind modul de existență și chiar mentalitățile staroverilor din Nordul Bucovinei în jurul anul 1875. Punctul său de vedere e acela al unui călător civilizat, obișnuit să-și plimbe mustățile și cizma nu pe drumurile prăfuite de țară, ci pe străzile pietruite ale Vienei, Budapestei sau pe străzile altor capitale.

„Era în mica gară din Cerepcăuți, sărăcuțul sat ce se afla în inima Bucovinei. S-a făcut iarăși liniște în căsuța gării după ce trenul a plecat mai departe, peste podul de peste Siret către miază-zi…” Gara i se părea neamțului mică și mizerabilă. Ea, totuși, fusese construită în perioada de dominație habsburgică. Constructorii imperiului o puteau ridica la un alt standard. De ce n-au făcut-o? Motivul a fost, probabil, unul de ordin strategic.

Gara e mizeră, iar locul bântuit de pustietate. Ființele care apar sunt descrise ca niște sălbatici. „Numai șuieratul locomotivei stăruia potolit în fața noastră prin aerul fierbinte și greu, consemnează autorul, iar murdarul fecioraș român, care mai înainte alergase de-a lungul trenului cu un pahar de apă și strigase trei silabe nemțești: Frish Wasser!, învățate cu greu, își număra creițarii căpătați… În rest nici un sunet, nici un suflet!” Descrierea feciorașului român nu e una dintre cele mai măgulitoare.

Ieșind din incinta gării, nemții observă mișcându-se în lanul de porumb un potcap. Prima impresie pe care ne-o lasă consemnarea e aceea că în fața ochilor le va apare o față bisericească. Unde e potcap, acolo trebuie să fie și o barbă. Străinii așteptau ca sub potcap să apară un chip de preot sau de călugăr lipovean, dar în fața lor apare un învățător de școală primară german: un omuleț slab, îmbrăcat sărăcăcios în negru, aducând cumva cu o caricatură cehoviană, ce se ploconește umil în fața vizitatorilor… Bizară apariție! Învățătorul neamț, prin modul său de-a fi, pare desprins din schițele lui Cehov!

Neamțul vorbește într-un dialect care provoacă zâmbete pe chipurile obosite ale oaspeților. O limbă stricată, care poluează urechile vizitatorilor. În ceea ce privește informațiile pe care le au aceștia referitor la lipoveni, la oamenii adevăratei credințe, sunt sumare, pline de șabloane și banalități: „Ei sunt urmașii acelor ruși îndârjiți și inflexibili, față de care cutezătorul și violentul bărbat, țarul Petru cel Mare, a folosit degeaba foarfecile, săpunul și cnutul. Ei n-au vrut să-și scurteze barba și caftanul, ei n-au vrut să audă de patriarhul de la Constantinopol, iar cele o sută optzeci și șase de sărbători de peste an le socoteau ca lucru sfânt… Fără să țină seama de asta, țarul a ordonat glumeț să le fie retezate bărbile, iar celor care posteau pătimaș să li se înfunde gura cu mâncare…” Cam acestea sunt datele pe care cercetătorii le știu despre lipoveni. Bărbile rușilor de rit vechi și ale boierilor de rang înalt Petru nu le-a tăiat în glumă. Petru a retezat cu mâna lui nu numai bărbi, ci și capete. Și a călcat în picioare toate datinile și obiceiurile străvechi. A batjocorit biserica și tot ce era sfânt. Toate aceste lucruri vizitatorii nu le știau. Cunoștințele lor despre mișcarea staroveră sunt în mare parte eronate.

„În Bucovina, mai adaugă cercetătorul, tocmai dobândită de Austria și lipsită de populație, lipovenii s-au bucurat de o bună primire la sfârșitul toamnei anului 1785, Iosif al II-lea a permis supușilor săi să fie fericiți în oricare dintre căile credinței, pe care o urmează. Astfel ei trăiesc aici până astăzi harnici, decenți, cumpătați cetățeni în mijlocul locuitorilor țării de altă credință…” Întrebându-l pe învățător unde se află mănăstirea Fântâna Albă, acesta răspunde uimit: „Vai, Dumnezeul meu iubit! Ce vreți să căutați acolo?” „Mănăstirea este extrem de interesantă, singura din lume, pe care această sectă curioasă (s.n) o are”, răspund călătorii. „Dar acolo sunt niște popi zburliți… Toată ziua înfulecă caviar cântând! Și apoi: nu vă folosește la nimic. Fanaticii nu lasă în mănăstire nici un alt fel de credincios! Puteți, astfel, cel mult să contemplați lipovenii din sat, iar pe ei îi vedeți oricum pe toate drumurile, la fiecare târg săptămânal și prin pivnițele de păstrat fructe din Cernăuți!”

De unde atâta caviar la Fântâna Albă? În preajmă nu se află nici un râu în care să crească sturioni, moruni, păstrugă sau nisetru. Singurul pârâu care leagă Fântâna Albă de satul vecin Climăuți, lat de doi pași, e plin de broaște și de pește mărunt… Cât despre faptul că alți credincioși nu sunt primiți în biserică, aceasta se înțelege de la sine… Străinul e privit de oamenii adevăratei credințe ca un duh necurat, tocmai că nimeni nu știe de unde vine, ce credință are și în ce misiune a fost trimis acesta…

Și totuși, călătorii, după ce se despart de învățătorul neamț, rămân uimiți văzând în depărtare lanurile de grâu și de secară, dar și livezile de pomi fructiferi, ce strălucesc în depărtare înconjurând Fântâna Albă. Ordinea de aici le amintește de ordinea nemțească.

Dar iată ce spune despre această chestiune un cercetător al zilelor noastre, unul din descendenți familii nobiliare a Menșikovilor, în 1913, în revista Novoe vremea: „Chiar dacă ortodocșii de rit vechi erau considerați de pe vremea lui Alexei, niște fanatici înapoiați, înaintea însă, aidoma disidenților englezi, ei au fost întotdeauna stratul mai avansat, mai pătruns de cultură, de mare vitalitate, decât toți ceilalți… Credința puternică în Dumnezeu e o forță a spiritului, în genul cele care împinge ghiuleaua de tun: încercați numai s-o opriți. Călăuziți de această credință și de atașamentul față de rit, adepții vechii credințe fie au fugit din Rusia înspre extremitățile ei sălbatice, fie s-au refugiat în Polonia, Austria și Turcia, fie s-au închis în interiorul propriilor lor comunități, suportând crude persecuții, doar ca să-și apere mândria sufletului lor – libertatea credinței. Nici Petru I, nici cruntele autorități de pe timpul lui Nicolae I n-au reușit să frângă izolarea ortodocșilor de rit vechi, și a trebuit să se termine prin faptul că statul a capitulat în fața lor. Aduce asta a înapoiere? Anume la acești ortodocși ai vechii credințe veți vedea forța fundamentală a civilizației, încărcătura de bază, ca să spunem așa, a progresului – caracterul. E vorba de fermitatea temperamentului, de idealism, de o năzuință spre curățenia sufletească, pentru care îți vine să lupți, chiar până la incinerarea pe rug?”

Și același demn urmaș al familiei Menșikov precizează faptul că ortodocșii de rit vechi „păreau a fi mai cu judecată, și mai dezvoltați decât ortodocșii obișnuiți. Tonul reținut, o anumită seriozitate a manierelor, o bună cuviință a vorbirii (în locul limbajului obscen, urât al ortodocșilor), modul cumpătat și limpede de a privi lucrurile – toate acestea îi plasau pe ortodocșii de rit vechi într-un fel de pătură artistică în rândul populației rurale”.

Din păcate percepția aceasta a venit mai târziu, în timpul vizitei cercetătorilor nemți ortodocșii de rit vechi erau priviți cu totul altfel. Ecoul unei astfel de viziuni deformate persistă, din nefericire, și în zilele noastre.

 

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video