Am ajuns ca în anul 2014, Occidentul să se mire că nivelul de trai al românilor, mai ales al celor din mediul rural, a rămas mult în urmă. A ajuns acest Occident să se mire că 80% din gospodăriile ţărăneşti nu au apă curentă şi nici canalizare, că adevăraţii ţărani muncesc din zori şi până în noapte şi abia reuşesc să aibă „de-ale gurii”. Cei care au muncit zeci de ani la CAP au pensii de mizerie. De pretutindeni se aud voci critice. Experţi străini, dar şi cei români care habar nu au „cu ce se mănâncă” agricultura, se întrec în a susţine că ţăranii din România practică o agricultură de subzistenţă. Nimeni nu încearcă să explice care sunt cauzele acestei situaţii, care sunt rădăcinile acestei rămâneri în urmă. S-a dat uitării faptul că acei ţărani născuţi la începuturile veacului al XX-lea au avut „norocul” să ia parte la două războaie mondiale! Se uită şi că acei ţărani au şi dus de fapt greul acestora! Şi în tranşee cu arma în mână şi în spatele frontului! Se uită, de asemenea, că vreme de două decenii, mai exact între anii 1945-1964, după cel de-al doilea război mondial, ţăranii din România au fost obligaţi să cedeze fără plată cea mai mare parte a recoltelor de cereale şi a producţiei de carne, lapte, lână etc, printr-un sistem, denumit simplu, „cote obligatorii”.
 

          Diriguitorii acelor vremuri nici măcar nu se oboseau să explice rostul acelor cote, care nu erau nimic altceva decât o modalitate de achitare a datoriilor de război către „Imperiul de la Răsărit”. În timp ce ţăranii cedau aproape integral şi gratuit producţia lor, cei mai harnici dintre ei erau întemniţaţi, torturaţi şi chiar lichidaţi în numele unei ideologii, care nu avea nici un fel de legătură cu tradiţiile şi cu credinţa românilor. După trecerea acelor 20 de ani, de după al doilea razboi mondial, situaţia ţăranilor nu s-a îmbunăţăţit, ei fiind obligaţi să lucreze „la grămadă” în Cooperativele Agricole de Producţie. Până la urmă a fost şi aceasta o cale de supravieţuire a satului, dar în planul mentalităţii, a avut efecte devastatoare, lovind adânc moralitatea ţăranului, a românului în general.
 

          În anul de graţie 2014, ţăranul român trăieşte în sărăcie şi umilinţă. Semenilor din România sau de pe alte meleaguri, care în plin secol XXI privesc nedumeriţi la nivelul încă modest al traiului majorităţii ţăranilor români, ar trebui să le spunem cu maximă politeţe: Citiţi, domnilor, cu atenţie măcar istoria ultimilor 100 de ani! Veţi constata, desigur, că nu a existat nici o răbufnire a istoriei Europei şi a lumii care să nu se fi manifestat cu maximă cruzime şi asupra neamului românesc. Se socotesc în milioane de tone şi în milioane de metri cubi valorile materiale stoarse din vatra acestui neam! Cum puteţi socoti numărul vieţilor curmate de război, de boli, de secetă, de sărăcie? Cum puteţi însuma suferinţele îndurate de către români în aceeaşi perioadă, când pe aceste locuri străinii de ţară au nesocotit tradiţiile, blândeţea şi bunătatea acestui neam, încercând, fără rezultate, să-l alunge pe Dumnezeu. Au demolat biserici! Azi românii le reconstruiesc! Au ars cărţile! Azi românii le retipăresc! Şi cu toată insistenţa n-au putut să alunge credinţa din adâncul inimii românilor!
 

          Cu siguranţă a venit vremea să reaşezăm satul românesc şi tăranul la locul de cinste pe care îl merită. Şi putem face acest lucru creând minimele condiţii de trai: drumuri măcar pietruite şi apă în casele din mediul rural pentru un trai mai uşor. Nu mai este vremea doar să ne rugăm, ci este şi momentul să întreprindem ceva concret. Iar toate acestea se fac cu multă muncă şi mai ales cu implicarea directă a minţilor de vază ale acestei ţări, a specialiştilor, pentru că noi mai avem o speranţă în drumul spre lumină al României!    

          Ing.dr.ec Traian Dobre