În una dintre şedinţele interminabile ale cabinetului Victor Ciorbea,Traian Băsescu l-a înjurat pe premier şi totul a început să se ducă de râpă. A fost momentul psihologic ce avea să decidă atât soarta alianţei de la guvernare, cât şi viitorul României, fiindcă a pus în faţa electoratului, în oglindă, într-un moment foarte complicat pentru ţară, două personaje politice profund diferite: un papă-lapte şi un gherţoi de cursă lungă. Scurtul conflict dintre cei doi a fost suficient pentru a produce în mentalul colectiv o schimbare de direcţie, ce va deveni evidentă peste câţiva ani.

Dacă în 1996, cu câteva luni înainte de a fi numit prim-ministru, intelectualul ochelarist Victor Ciorbea câştigase fotoliul de primar al Capitalei, în 2000 funcţia îi va reveni matelotului zurbagiu Traian Băsescu, după o victorie surprinzătoare asupra medicului spilcuitSorin Oprescu (PDSR = PSD) - condamnatul fugar de astăzi. Băsescu va câştiga din nou primăria în 2004, de data asta foarte clar, pentru ca numai după câteva luni să ajungă, în urma unei alte victorii incredibile (asupra arogantului Adrian Năstase), preşedintele României. Toate speranţele pe care destui români şi le puseseră în 1996 în CDR, s-au transferat în 2004 spre Alianţa DA, dar vorbim din nou despre o altă poveste cu un final totuşi la fel de dezamăgitor. Dar să nu anticipăm!

Ca premier, Ciorbea nu şi-a mai revenit niciodată după episodul Băsescu, transformându-se într-un individ tot mai greu de suportat, din pricina toanelor de geniu neînţeles, inclusiv de proprii colegi de partid. Va fi mazilit urât de preşedintele Emil Constantinescu şi înlocuit cu Radu Vasile (aka poetul Radu Mischiu), înlocuit la rându-i, după circa un an de nerealizări măreţe, de Mugur Isărescu. Deşi economia va începe - în sfârşit! - să se stabilizeze, era deja prea târziu pentru CDR, dar mai ales pentru PNŢCD, partidul care a decontat permanent, uneori pe nedrept, toate nemulţumirile populaţiei. Mineriadele, scandalul „Ţigareta”, falimentul răsunător al unor bănci, prăbuşirea jocurilor piramidale, eşecul aderării la NATO, răzbunările prosteşti ale lui Ciorbea şi Vasile (teribil de ofuscaţi de pierderea funcţiei de premier, şi-au construit imediat partide de buzunar!), dar îndeosebi deteriorarea catastrofală a nivelului de trai au dus răbdarea românilor la limită. Am cunoscut ţărănişti ce tremurau de frica unei noi revolte populare, de data asta împotriva PNŢCD, ce readusese în viaţa de zi cu zi cumplitele „curbe de sacrificiu” din perioada interbelică.

Neadecvarea puterii de atunci la realităţile României - stat corupt şi înapoiat ce avea nevoie de o mână forte la cârmă (nu am ales întâmplător cuvântul!) şi de reforme curajoase care să răstoarne şi să înlocuiască rapid şi fără milă vechea nomenclatură comunistă cu oameni pricepuţi, nu cu alte hahalere din politică -, reiese cel mai bine din strategia electorală aplicată de ţărănişti în anul 2000. Înainte de toate, dând dovadă de o imensă laşitate, Emil Constantinescu se va declara, într-o apariţie televizată devenită celebră, învins de „structuri”, anunţând în acelaşi timp că nu va mai candida pentru un nou mandat de preşedinte. (Ulterior, ca purtarea să-i fie şi mai condamnabilă, fostul şef al statului va susţine că a fost înţeles greşit! Traiectoria lui ulterioară, ce-l va aşeza în jenanta postură de aplaudac al lui Victor Ponta, cerşind sinecuri de la stat, va demonstra fără tăgadă lipsa sa de principii.)

Apoi, neînţelegând exact câtă deziluzie semănaseră în rândul electoratului nepedeserist/nepesedist, ţărăniştii au făcut la rândul lor o socoteală greşită. Fiindu-le jenă ori teamă să se prezinte înaintea alegătorilor sub propriul nume - PNŢCD -, ei au reinventat o nouă Convenţie Democratică, denumită „inspirat” CDR 2000. Şi l-au luat drept aliat de nădejde pe Varujan Vosganian, alt poet din politica românească! Ca situaţia să fie şi mai ridicolă, chiar înainte de alegeri, peneţiştii majoraseră pragul electoral (de accedere în forul legislativ) pentru alianţele politice de la 5% la 8%. Barem pe care nu l-au realizat fiindcă formaţiunea lui Vosganian, Uniunea Forţelor de Dreapta (UFD), nu însemna absolut nimic pe scena politică. (Pe de altă parte, candidând de unii singuri, fără niciun fel de balast, ţărăniştii ar fi trecut lejer de 3%, rămânând în acest fel partid parlamentar!)

Anul electoral 2000 consemna aşadar un caz rarisim. Principalul partid de la guvernare nu doar că pierdea alegerile în mod ruşinos, dar nici măcar nu mai intra în parlament! Nu ştiu cine a alcătuit strategia electorală a PNŢCD, dar cu siguranţă a fost cineva dintre cei 15.000 de specialişti cu care partidul se lăudase în faţa alegătorilor. Şi tot specialiştii ăştia nu se vor lăsă, în următorii ani, până nu vor distruge complet moştenirea seniorului Corneliu Coposu! (Va urma)