Olimpiada lui Macron în viziunea unui spirit „ultraprogresist”

„În Evangheliile sinoptice, Matei, Marcu, Luca – spune CTP – nu există niciun fel de indicații de așezare a personajelor, nu se spune că Iisus era la mijlocul unei mese lungi și nu în capul mesei, că toate personajele sunt plasate teatral de o singură parte a mesei, cu fața la privitor, sunt doar pomenite cuvintele Mântuitorului când le dă apostolilor pâinea și vinul.”  Lăsând la o parte neglijența și dezlânarea frazelor, specifice stilului lui CTP, să  ne oprim din goana lecturii asupra afirmațiilor lui CTP. Totul pare logic la prima vedere, și nu lipsit de bun simț. Asta, desigur, la prima vedere. Dacă pătrundem însă în înlăuntrul textului său, vom constatata că judecata sa cuprinde mai mult goluri decât plinuri, fiind la fel de superficială și de orgolioasă ca și autorul însuși.

Printre altele, CTP ne spune că nici în Evangheliile sinoptice ale lui Luca, Marcu și Matei, și nici în evanghelia lui Ioan, nu apar indicații de regie privind modul cum s-a desfășurat cina lui Iisus. Era și normal să nu apară, și asta fiindcă niciunul dintre cei patru evangheliști nu era nici regizor, nici scenograf, nici scenarist, nici comentator sportiv sau politic cum e CTP. Misiunea lor a fost să propovăduiască în lume învățătura lui Iisus. Prin urmare, evangheliștii nu au considerat că e cazul să precizeze cum au fost așezați ucenici lui Iisus la ultima cină a Mântuitorului. Ei au insistat asupra altor elemente, ce țin de profunzimea credinței creștine. Elemente pe care, fiind ateu declarat, Cristian Tudor Popescu nu are cum să le perceapă. El se declară a fi un spirit ultra raționalist, desigur, și ultraprogresist; impresia pe care ne-o lasă însă ieșirile de pe micul ecran și scrierile sale e că avem de-a face nu cu un spirit rațional, ci unul irațional, sfidând, de multe ori, nu numai bunul simț, ci și rațiunea, nu însă și demența. Probabil că asemănarea lui cu unul din personajele lui Bosch, cel ce rânjește în timpul supliciului lui Iisus, nu e întâmplătoare. Evanghelistul Marcu insistă, de pildă, asupra scenei în care Mântuitorul împarte pâinea și vinul apostolilor: „ Pe când mâncau ei, Iisus a luat o pâine şi, după ce a binecuvântat-o, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor, zicând: Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu. Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: Beţi toţi din el, căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulți, spre iertarea păcatelor.”

Prorocii urmăreau să descrie un spațiu interior, al celor nevăzute, acolo unde clipa e totuna cu eternitatea. Mesajul lor e inaccesibil spiritului lui CTP.

E bine , totuși, că CTP nu s-a apucat să comenteze această scenă evanghelică și s-a limitat să ne spună doar că ordinea personajelor de la Cina de taină nu este descrisă în nici o evanghelie, și că ea apare doar în tabloul lui Leonardo. După opinia lui CTP, parodierea groasă a capodoperei lui Leonardo în cadrul spectacolului organizat la Paris nu e o blasfemie, ci „un spectacol grandios, unic în felul său”, ce poate fi pus alături de o scenă din filmul Viridiana, de Louis Bunuel, dar și de Leonardo. Ce contează că în locul lui Iisus apare DJ-ul Barbara Butch, cunoscută pentru activismul ei LGBTQ+ și susținerea acceptării persoanelor  supraponderale în spațiul public, purtând o aureolă?!

Referind-se la Bunuel, CTP scrie: „Unul dintre marii regizori de film ai lumii, spaniolul Luis Buñuel, educat de iezuiți, religios până la 16 ani, când e izbit de revelația fățărniciei și lăcomiei de averi a Bisericii, a filmat Cina cea de taină cu travestiți, cerșetori și prostituate, adică anturajul lui Iisus. Filmul se numește Viridiana, a fost interzis în Spania dictatorului Franco, ceea ce nu l-a împiedicat să câștige în 1961 Marele Premiu Palme d`Or la Festivalul de la Cannes”. Privirea lui CTP asupra peliculei lui Bunel e una superficială. Filmul e mult mai profund decât ni-l prezintă CTP. Scena din Viridiana la care se referă comentatorul sportiv și politic CTP e una antologică. Dureros de umană prin conținutul ei. Uvertura de la Paris nu e o operă de artă, ci un kitsch, cu un conținut vulgar, la care au reacționat negativ până ;i mulți dintre LGBT.

CTP trece cu ușurință peste aceste amănunte, trăgând concluzia de natură oarecum scolastică că Cina cea de taină, fiind operă de ficțiune creată de Leonardo, nimeni nu ar trebui să se simtă ofensat de varianta sa ultramodernă de la deschiderea Olimpiadei, decât însuși Leonardo, autorul ei. Fapt greu de crezut, „dat fiindcă L`Uomo Universale (adică Leonardo. n.n.) a fost acuzat de către autoritățile din Florența de două ori pentru homosexualitate, a făcut închisoare pentru asta, dar a scăpat de pedeapsa standard în epocă, castrarea și arderea pe rug.” (Dacă s-ar fi oprit asupra acestor amănunte semnalate de CTP, e posibil ca organizatorii spectacolului de la Paris să fi pus pe scenă și neînfăptuită ardere pe rug a lui Leonardo și a operelor sale de către inchiziția papală. Păcat, mare păcat că regizorii spectacolului nu s-au consulat cu CTP!)

În presă au apărut informațiile conform cărora sceneta de la Paris își trage rădăcinile dintr-un alt tablou, al unui pictor olandez din secolul al XVII-lea, care se raportează la tabloul lui Leonardo, deformându-i mesajul și parodiindu-l până la grotesc. Fapt pe care, nu știu din ce cauză, CTP omite să-l comenetze.

În fine, trecând una peste alta, în viziunea lui CTP: „Uvertura olimpică desfășurată în Paris, la propriu, a fost cea mai originală și memorabilă din câte am văzut, cea mai străbătută de artă, cu stil și anvergură demne de marea Franță.”

Desigur, de marea Franță a lui Macron, văzută de „ultraționalistul” și, mai cu seamă, „ultraprogresistul” CTP, a cărui percepție despre lume e deformată…

Olimpiada de la Paris are meritul de a ne fi arătat, prin recul, o mare parte din praful pe care liderii și propagandiștii noii ordini mondiale, inclusiv cei din mass media, l-au ascuns sub un covor de vorbe goale, pentru a ne induce în eroare. Fără acest spectacol monstruos am fi trăit încă mult timp cu iluzia că tot răul ce bântuie societatea umană se află de cealaltă parte a baricadei, dominată de axa răului, iar aici, unde suntem noi, se află binele suprem, pe care avem datoria de a-l apăra, cu toate mijloacele, mergând până la sacrificiu de sine, în numele democrației, al libertății gândire, al valorilor etice ș al celor morale, și, bineînțeles, în numele prosperități și al apărării identității de sine.

Odată cu ridicarea cortinei și vizionarea spectacolului ce parodiază Cina ce de taină, cu liniile îngroșate până dincolo de kitsch, unde în locul Mântuitorului Iisus a apărut DJ-ista Barbara Butch, alături de alți protagoniști, proveniți, probabil, din aceiași tagmă, un spectacol care parodiază pe apostolii adunați în jurul lui Iisus (printre ei apare și un copil, despre care presa nu a comentat prea mult; de fapt, nu am găsit materiale care să se refere la el, făcând trimitere, probabil, la orgiile „inițiatice” cu minori organizate în diferite medii elitiste, inclusiv cele eclesiastice), am început să ne lămurim cu toții că o mare parte dintre organizatorii mediatici ai Olimpiadei au confiscat evenimentul, în scop propagandistic, deviindu-l de la scopul lui inițial, acela de a sărbători competiția și pacea, și nu pentru a răspândi în masă, prin intermediul unor astfel de ceremonii, o ideologie exacerbată, atacând simbolurile morale ale religiei creștine, și aducând în loc haosul, discordia, neîncrederea și ura. Ce legătură avea uvertura ce face trimitere la Cina cea de taină a lui Leonardo cu Jocurile olimpice și cu istoria Franței, unde a fost organizată ceremonia de deschidere?!

Nici una.

S-a întrecut măsura.

Spectacolul a fost confiscat și denaturat în mod voit. Nu de către LGBT. Ei sunt doar simpli figuranți, pe care cineva îi împinge să iasă la lumina rampei. Sunt sigur că mulți dintre ei sunt oameni onești, în orice caz mult mai onești decât, să zicem, CTP. Zilele acestea aproape nimeni nu urmărește decât la modul fugitiv întrecerile sportive. Toți vorbesc despre deschiderea Olimpiadei și alte evenimente aberante desfășurate la Paris. De altfel, în cadrul Olimpiadei au avut loc tot felul de incidente care au scos în evidența slăbiciunile organizatorice, începând cu sabotajele feroviare, cu conidiile de cazare și hrana a sportivilor, la apa infestată cu bacterii a Senei, și terminând cu competiția în sine. Chiar și noi care am luat aurul la proba de 200 de metri liber și o alta de bronz la 100 de metri, am primit din partea lui David Popovici o lecție usturătoare. Faptul că acest tânăr minunat a câștigat aurul și bronzul ține de miracol. Statul român nu a contribuit cu nici un leuț la propulsarea sa. Condițiile în care s-a antrenat, bazine căzute în paragină, acoperite de bălării, cu un peisaj desprins parcă din Călăuza lui Tarkovski sau din filmul Dodes’ka-den al lui Kurosawa, sunt o palmă la adresa clasei politice românești care de aproape de 35 de ani petrecuți de la căderea comunismului nu a învestit nimic în sport, nimic în învățământ sau în cultură, nici în infrastructură, ci au părăduit țara, aducând-o spre dezastru. Și, culmea, la noi câștigarea aurului olimpic s-a suprapus, poate nu chiar întâmplător, peste scandalul stârnit în lumea academică de hărțuirile sexuale săvârșite de doi sociologi, analiști politici și profesori la SNSPA, promotori ai progresismului și corectitudinii politice, Alfred Bulai și Marius Pieleanu. Țin să menționez și faptul că sociologul Marius Pieleanu deține firma de sondaje AVANGARDE, fiind consultat în perioada alegerilor electorale, dar deține și o firmă de consiliere psihologică. Am zis că nu întâmplător scandalul legat de hărțuirea sexuală a celor două somități s-a petrecut în perioada desfășurării Olimpiadei. Nu întâmplător, fiindcă ei sunt de aceeași natură cu mesajele transmise de imaginea deschiderii Olimpiadei din capitala Franței.

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video