Fără să ofer spoilere care să strice plăcerea celor care vor decide să-l vadă din 16 septembrie, când intră în cinematografe, spun doar că povestea creşte ca intensitate cu fiecare secvenţă până ajunge la paroxism, iar finalul deschis te face să pleci cu întrebări care revin şi-n zilele de după vizionare. Din ce-mi aduce la suprafaţă memoria afectivă, e probabil cel mai bun debut de la „Marfa şi banii” (2001) a lui Cristi Puiu.
În „Sursele suferinţei”, cartea lui Salman Akhtar apărută în traducere la Editura Trei, sunt prezentate 6 astfel de surse, care fac individul să sufere în singurătate (frica, lăcomia, vinovăţia) sau fac pe alţii să sufere (înşelarea, trădarea, răzbunarea), fără a-l scuti pe autor de suferinţa subiectivă. Toate acestea, la care adăugăm gelozia, paranoia şi alienarea specifică migranţilor economici, sunt prezente în „Om câine”, primul lungmetraj al regizorului Ştefan Constantinescu.
Filmul îi are drept protagonişti pe Bogdan Dumitrache, care s-a remarcat cu rolul din „Poziţia copilului”, şi pe Ofelia Popii, care, deşi a câştigat în 2015 un Premiu Gopo pentru cea mai bună actriţă în rol principal („Q.E.D.”), e mai cunoscută ca actriţă de teatru, ipostază în care a primit Premiul Uniter de nu mai puţin de 3 ori. Ieşeanca Cosmina Stratan are şi ea un rol în film, restul distribuţiei fiind nume mai puţin cunoscute. Printre producători o regăsim pe Ada Solomon, iar soţul acesteia, Alexandru Solomon, cunoscut regizor de film documentar, s-a ocupat de cinematografie.
După 7 ani de când a demarat proiectul, timp în care a reuşit să strângă şi finanţări în sumă totală de 1 milion de euro (un buget bun pentru o producţie românească), regizorul care îşi împarte viaţa între Bucureşti şi Stockholm a fost invitat să-şi prezinte filmul în avanpremieră, în cadrul celei de-a treisprezecea ediţii a Serilor Filmului Românesc. Etichetat de organizatori drept comedie, fapt remarcat de unii spectatori veniţi cu alte aşteptări, dar care s-au arătat încântaţi de drama imaginată de Ştefan Constantinescu şi ceilalţi doi scenarişti, Andrei Epure şi Jörgen Andersson, filmul abordează o temă veche, tratată într-un cadru nou, în plină pandemie, şi cu mijloace moderne.
La începutul proiecţiei de la Iaşi, regizorul a rugat spectatorii să-i spună la discuţiile de după dacă filmul a avut „smanes”. Majoritatea celor care au luat cuvântul au confirmat acest lucru, dar orice părere care se depărta de ce şi-a dorit să arate era, potrivit lui, dureroasă, deoarece şi-ar fi dorit un film care să funcţioneze pentru toţi cei care au un minimum de cultură cinematografică. O doamnă care s-a arătat uşor deranjată de secvenţele cu limbaj licenţios a recunoscut că dialogurile sunau foarte natural, fiind extrem de realiste. Un debut la 50 şi ceva de ani poate reprezenta pentru mulţi un hobby, însă Ştefan Constantinescu a mărturisit că pentru el arta e „o problemă de viaţă şi de moarte”. De altfel, implicat, percutant în remarci şi de o sinceritate neobişnuită, aproape tăioasă, excesiv de preocupat de mersul proiectului, perfecţionist, a ajuns la spital cu probleme de sănătate în timpul filmărilor.
Ştefan Constantinescu e un fin observator al psihicului uman şi al relaţiilor interumane. Încă înainte de „Om câine”, primul său lungmetraj, a regizat o serie de 5 scurt-metraje, „Shades of Love” (intitulată iniţial „Am visat la tine atât de mult încât…”), ce explorează valenţele dinamicii de cuplu şi tensiunilor inerente. Stabilit din 1994 în Stockholm, putem presupune că modul în care a abordat aceste teme a fost influenţat de Ingmar Bergman, cel mai cunoscut regizor suedez şi un maestru al portretizării psihicului feminin şi căutării de răspunsuri la întrebări umane fundamentale.
Pe lângă film, Ştefan Constantinescu a folosit şi alte medii pentru a vorbi despre temele care-l interesează: pictură, artă video, instalaţie, carte pop-up sau ziar. În 2007, a avut o expoziţie personală la Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti, în 2009 a fost unul dintre reprezentanţii României la Bienala de Artă de la Veneţia şi a lansat o carte pop-up, „Epoca de Aur pentru copii”, inspirată din biografia personală şi care redă, dintr-o perspectivă subiectivă, 20 de ani de comunism românesc.
Fascinaţia faţă de perioada copilăriei şi adolescenţei l-a determinat să realizeze un film documentar despre cea mai iubită maşină produsă în România, intitulat „Dacia, dragostea mea” (2010), de fapt tot un pretext pentru a ilustra trecerea de la comunism la capitalism. Anul trecut a lansat, împreună cu Corina Ilea, „Noah’s Ark – An Improbable Space Survival Kit”, o carte inspirată de trusele de supravieţuire folosite în misiunile spaţiale Apollo şi Mercury şi care propune un set de instrumente conceptuale şi artistice care ar putea fi folosite într-o situaţie de criză sau pentru imaginarea viitorului.
Într-o lume a corectitudinii politice, cancel culture, woke şi tezismului, a face un film despre un bărbat alb, gelos şi care manifestă doze importante de agresivitate masculină e în sine un act de curaj. Doru (Bogdan Dumitrache) e plecat ca muncitor în Suedia, de unde se întoarce brusc, deoarece primeşte un mesaj că ar fi înşelat de Nicoleta, soţia sa (Ofelia Popii). Fără să ofer spoilere care să strice plăcerea celor care vor decide să-l vadă din 16 septembrie, când intră în cinematografe, spun doar că povestea creşte ca intensitate cu fiecare secvenţă până ajunge la paroxism, iar finalul deschis te face să pleci cu întrebări care revin şi-n zilele de după vizionare. Din ce-mi aduce la suprafaţă memoria afectivă, e probabil cel mai bun debut de la „Marfa şi banii” (2001) a lui Cristi Puiu.
George Pleşu este manager cultural, preşedintele Asociaţiei AltIaşi
Publicitate și alte recomandări video