Om și Neom

*

Un om al străzii, cu masca de gaze așezată peste o față ascuțită, acoperită de smocuri de barbă colilie, stătea pe soclul gardului ce înconjura curtea Bisericii „Sfântul Sava” din Iași aflată pe Ulița Veche, astăzi strada Costache Negri, și citea dintr-o biblie cu coperți groase. Când am trecut pe lângă el, l-am auzit rostind cu o voce șuierată:

– Nu te teme. Sunt cu tine!

Vocea sa suna atât de straniu, încât m-am oprit în loc și scuturat de fiori l-am întrebat:

– De ce crezi că mi-e teamă? Și de ce crezi că dacă mi-e teamă, tu ar trebui să fii cu mine?

– Nu eu, ci Domnul, se auzi aceeași voce răgușită ieșind prin orificiul măștii.

– Domnul e oricum cu mine, am zis.

– Nu întotdeauna, zise masca. Acum, de pildă, e cu mine.

– Și atunci de ce-mi vorbești de teamă?

– Nu vorbesc eu, ci așa vorbește Cartea Sfântă. Eu doar îți citesc din ea.

– Chiar așa?

– Chiar așa. Aici scrie negru pe alb: Nu te teme. Sunt cu tine. Și nu scrie o dată, ci de sute de ori. Prin urmare, în ciuda vremurilor care vin, nu trebuie să ne fie teamă. Pentru că Domnul e cu noi.

– Dacă nu ți-e teamă, atunci de ce porți mască de gaze pe față când citești din Cartea Sfântă? l-am întrebat.

– Nu port mască de gaze pentru că citesc din Cartea Sfântă, căci lumina e ce ne apără de rău. Port masca de gaze, fiindcă din pricina răutății, lumea a devenit un iad, mi-a răspuns omul străzii izbucnind într-un hohot de râs.

Râsul și cuvintele lui m-au înfiorat. Brusc pielea mi se făcu ca de găină și am fost cuprins de un fior de frig.

– Cine ești? l-am întrebat cu o voce tremurândă.

– Cum, încă nu ți-ai dat seama? Dacă în preajma mea ți se face frică și corpul tău e străbătut de un fior de frig, cine crezi că sunt?

– Ești diavolul, am strigat. Diavolul în carne și oase. Numai el și-ar fi pus masca de gaze pe față ca să deschidă Cartea Sfântă.

– Așa crezi? făcu omul străzii stând nemișcat pe locul său înconjurat de mici rotocoale de fum ce se ridicau din barba-i sinilie.

– Da, așa cred.

– Ei, nu mai spune!

– Piei din fața ochilor mei, spurcăciune! am strigat. Piei, diavole! Piei, din fața ochilor mei, Satană!

– Dar uite că nu vreau. Am să rămân aici, pe loc, până la sfârșitul veacurilor. Poți să răcnești cât vrei, n-ai să mă poți mișca din loc, iar trecătorii o să te ia drept nebun.

*

Spațiul virtual nu a apărut din neant, așa, la un pocnet din degete, ca un număr de magie. El a stat zăvorât mult timp înlăuntrul materiei, ieșind la lumină tocmai cu scopul de-a ne demonstra că materia e alcătuită din iluzii. De ce a ieșit tocmai acum și nu mai devreme sau mai târziu, dând totul peste cap, nu știm.

Desigur, de-a lungul veacurilor, el și-a făcut simțită prezența sub diferite moduri și diferite forme. Acum e însă prezent peste tot. Puterea lui asupra noastră ține dincolo de închipuire.

Dar să nu ne pierdem cu firea. Să nu fim nici prea entuziasmați, nici prea înspăimântați.

Trebuie să știm că dincolo de această realitate virtuală există o altă realitate și mai subtilă, care se dezvoltă înlăuntru ei, și pe care noi nu o vom putea percepe niciodată, ci doar o putem intui. Însă generațiile care vor veni după noi s-ar putea s-o acceseze, dacă vor avea credință, beneficiind de toate darurile și harurile ei. Ea se află atât înlăuntru, cât și în afara spațiului și timpului virtual. Iar dincolo de acestea există un alt timp și un alt spațiu, și tot așa mai departe, și mai departe, până la nesfârșit.

Materia nu există, există doar spiritualitate, spre care tindem mereu, dar pe care o ignorăm. Dar există și întunecime, foarte multă întunecime, ce ne înconjoară, și pe care noi, cu sau fără voia noastră, o invocăm, viețuind înlăuntrul ei.

*

De când umblu pe străzile Iașului, mă salută până și stâlpii și pietrele de pe trotuar.

– Salut, Nichita, îmi spun. E o mare onoare pentru noi să fim călcați în picioare de tălpile tale.

Nu zic nimic, trec mai departe. Mă strecor printre oameni și umbrele lor. Știu, din propria-mi experiență, că pietrele au un comportament la fel de neașteptat și la fel de pervers ca și oamenii. De aceea trec dimineața cu grijă pe străzi, căutând să nu le trezesc din amorțire. Pietrele însă simt de departe prezența mea, simt și suspiciunea mea, și nu se sfiesc să mă ia peste picior.

*

Dimineața, trecând pe lângă gardul curții noastre și văzând plăcuța bătută în cuie pe perete pe care scria cu litere mari: „Atenție! Casa aceasta este păzită de pisici!”, o doamnă înaltă, subțirică, blondă, îndreptându-și ochelarii pe nas, îi spuse fetiței sale de o șchioapă, pe care, pesemne, o ducea la grădiniță:

– Vezi, casa aceasta este apărată de pisicuțe…

Iar fetița, oprindu-se lângă grilaj o întrebă:

– Și pisicuțele apără și mușcatele de la ferestre?

– Apără, cum să nu apere, răspunse cu un glas blând, mămițica.

– Apără și trandafirii, și florile din curte?

– Sigur că da…

– Le apără de fluturi și de albinuțe?

-Nu, de fluturi și de albinuțe nu, căci nici albinuțele, nici fluturii nu fac nici un răul la floricele?

– Atunci cine face?

– Pe lumea asta sunt oameni răi, care rup florile și le iau cu ei acasă.

– La aceștia latră pisicuțele?

– Nu latră, ci doar miaună și îi zgârie cu ghearele pe față.

– Nouă n-o să ne facă nici un rău?

– N-o să ne facă pentru că noi iubim florile. Și iubim și fluturii, și albinuțele.

*

La un chioșc de fructe și legume de lângă podul din Metalurgie am văzut ca aveau de vânzare ouă de struț: 95 de lei bucata.

– Cât cântărește un astfel de ou? l-am întrebat pe vânzător care citea o carte.

– Cântărește cât 24 de ouă de găină?

– M-ați băgat de tot în ceață, am zis.

– De ce? făcu vânzătorul.

– Păi, habar n-am cât cântărește un ou de găină.

– Nici eu nu știu exact. În schimb pot să-ți spun că un ou de struț poate ajunge și la 2 kg.

– Atât de greu e?

– Da, e foarte consistent. Cumpărați sau doar întrebați așa, ca să vă aflați în treabă?

– De fapt, am zis, eu caut ouă de struțo-cămilă. Acestea sunt și mai mari, și mai consistente. Un astfel de ouă poate sătura 10 persoane. Nu aveți?

– Deocamdată, nu avem, dar o să facem comandă, răspunse vânzătorul cu ochii adânciți în carte.

*

Orașul viitorului, cu zero emisii de carbon, pe care prințul moștenitor al Arabiei Saudite, Mohammed bin Salman Al Saud plănuiește să-l construiască la NEOM, cuprinzând în interiorul lui clădiri de birouri, parcuri, stadioane, piscine, gări, școli, universități, săli de gimnastică, moschee și alte destinații edilitare, un oraș futurist ale cărui costuri se vor ridica la circa 500 de miliarde de dolari, constituie un bun exemplu cum ar trebui cheltuiți banii publici ai unui stat.

Că Arabia Saudită e un stat totalitar asta e o altă poveste. Totuși, statul acesta totalitar are un proiect de-a dreptul fabulos. Eu cred că acest exemplu ar trebui urmat și de alte națiuni bogate, indiferent dacă sunt democrații sau dictaturi. Dacă s-ar consuma fondurile pentru astfel de proiecte, pământul s-ar transforma într-un adevărat paradis.

Cred că e inutil să mai adaug că Orașul viitorului va fi ridicat în plin deșert.

În timp ce orașele superbe, cu o puternică încărcătură istorică și culturală, tind să se transforme în ruine din pricina cursei fără precedent a înarmărilor și a conflictelor ce cuprind încetul cu încetul întreg mapamondul, răsare din deșert ca o oază de bogăție și normalitate.

Iată, deci, că există și o altă față a viitorului nostru pe care ar trebui să-l accesăm.

De s-ar aloca nu jumătate, ci un sfert din imensele sume ce se cheltuie pe înarmare, popoarele lumii ar trăi în înțelegere și pace, și nu ar mai fi nici terorism, nici războaie devastatoare. Căci războaiele și terorismul nu apar de la sine, ci sunt declanșate și întreținute, în mare măsură, de industria de armament, care prin diferite pârghii menține lumea în stare de alertă. Întreb încă o dată și încă o dată, de ce industria de armament nu e declarată criminală?

Oare poluează doar centralele termice, mașinile, fermele de vaci, și nu avioanele, bombele, minele, gloanțele și armele ce se află în tranșee?

Probabil că nu întâmplător, orașul viitorului e clădit într-un loc care se numește Neom.

*

După lupte crâncene, Axa Binelui va învinge, în sfârșit, așa cum se spune și în Cartea Sfântă. Axa Răului va dispărea atât din viată politică, cât și din viața noastră individuală. Până acum, totul sună bine și frumos. Numai că învingând răul, binele va prelua o parte din tarele sale. Așa cum se întâmplă, de pildă, în relația dintre victimă și călău. (Vezi sindromul Stockholm.)

Existând numai binele, nu vom avea grade de comparație, și vom trăi într-o lume în care nu vom mai putea deosebi binele de rău, dacă acesta o să apară. Și cu siguranță o să apară.

*

Cred că în vremurile tulburi – cum sunt cele în care ne-a fost dat să trăim – ar trebui să medităm la acest precept tulburător desprins din Vechiul Testament: „Căci cel ce face rău n-are nici un viitor, şi lumina celor răi se va stinge”.

*

Oamenii de știința care studiază fenomenul încălzirii globale ca urmare a creșterii emisiilor de carbon și a poluării, au rămas uimiți constatând că, în ultima perioadă, gaura produsă în stratul de ozon, în loc să crească, s-a diminuat în mod inexplicabil. Explicația pe care au găsit-o unii dintre cercetători nu ține de natură fizică, ci mai degrabă de cea metafizică. Studiind mișcarea norilor din stratosferă, cercetătorii au văzut mici particule imateriale, de consistența prafului cosmic, ce s-au adunat acolo, și au tras concluzia că ele nu sunt altceva decât rămășițele sufletelor ce și-au pierdut viața în urma cataclismelor, a atentatelor sau a conflagrațiilor de pe mapamond.

Au constat, de asemenea, că aceste particule sunt încărcate cu multă energie. Ei bine, tocmai aceste caracteristici determină particulele să se transforme în molecule de ozon. Trecând prin propria lor suferință, aceste mici firimituri de suflete vor să ne apere de rău. Prin urmare, iată că, în ciuda aparențelor, războaiele nu poluează, ci dimpotrivă contribuie la refacerea stratului de ozon. Nu e de mirare, deci, că doamna Ursula și alți lideri europeni și transoceanici nu au vorbit despre efectul pe care îl produc conflagrațiile, degajând bioxid de carbon în atmosferă. Făcând un pact cu morții, liderii lumii tac, trimițând pe front cât mai multe arme.

Ei știu că mai mulți morți înseamnă mai puțină poluare. Știu și acționează spre beneficul nostru.

 

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video