Omul care nu ridică tonul și țara care îndrăznește să spere

10 iunie a fost o zi obișnuită la Chișinău. Troleibuzele au icnit ca de obicei, oamenii și-au potrivit pașii printre gropile de pe trotuare, iar vântul a adus, ca de fiecare dată, puțin praf și puf de la plopi. Nimic nu părea să anunțe că orașul urma să găzduiască o vizită importantă. Și totuși, în tăcere, s-a întâmplat ceva important: președintele României a sosit în Republica Moldova.

Nu cu surle, nu cu coloane oficiale spectaculoase, nu cu discursuri rostite de pe scenă. Ci cu pas reținut și cu o agendă plină de lucruri concrete. Nicușor Dan, noul președinte al României, a venit la Chișinău așa cum a făcut mereu în viața lui publică: simplu și fără zgomot inutil.

A fost prima sa vizită externă bilaterală și, într-un mod care dezvăluie multe despre prioritățile mandatului său, a ales să o facă peste Prut. De altfel, a spus-o direct, dar cu o emoție care nu avea nevoie de artificii: „Avem o relație specială, de suflet.” Cuvinte care nu au fost îmbrăcate în ornamente diplomatice, dar suficient de sincere încât să răsune mai adânc decât o sută de declarații formale.

Însă vizita nu a fost doar simbolică. A fost și una pragmatică, care a adus în discuție proiectele de interconectare energetică, infrastructură, modernizare a vămilor, precum și un plan vechi, dar necesar, pentru ca firmele din România să aibă un fond de garantare atunci când investesc în Republica Moldova: „Am vorbit despre proiectele care pot aduce Republica Moldova mai aproape de piața europeană, dar și despre educație. Despre cum România poate rămâne un partener solid, inclusiv pentru tinerii moldoveni.”
A fost, poate, prima vizită prezidențială în care cuvintele-cheie au fost conductă, fond de garantare, vamă și liceu. Adică exact acele lucruri de care o relație sinceră și funcțională are nevoie.

Singurul moment în care modestia președintelui României a strălucit cu și mai multă discreție a fost atunci când s-a trezit în mijlocul unei adunări pestrițe la dineul organizat în onoarea sa – un soi de casting spontan în care fiecare părea convins că merită un rol principal, măcar într-o poză. Printre oameni sincer emoționați și bucuroși de începutul unui nou capitol în relația România-Republica Moldova la Sala cu Orgă din centru Chișinăului și-au făcut loc și personaje care erau ițite din cu totul alt film – politicieni de carton din România, cu scoruri sub 1%, sau foști curteni de-ai oligarhului fugar Plahotniuc, trecuți prin toate partidele de pe ambele maluri ale Prutului, fiecare cu telefonul pregătit și zâmbetul exersat. Fiecare voia o poză. Cu președinții, dacă se putea. Dacă nu, măcar ei între ei, în fața vreunui steag, ca să pară momentul cât mai oficial. A fost un spectacol văzându-i cum se întreceau în a revendica, cu acea obrăznicie tipică profitorilor fără voturi, dar cu pretenții, victoria lui Nicușor Dan – ignorând faptul că de această dată, în România, nu politicienii au câștigat alegerile. Ci societatea, în întregul ei. Toți cei care nu mai suportau țipetele. Toți cei care nu mai voiau să fie înșelați. Toți cei care, în tăcere, au ales un om decent.

Poate că, la următoarele vizite, va fi nevoie și de o mică ajustare de protocol. Nicușor Dan, care n-a alergat niciodată după apariții și cadre regizate, va ști să monteze o plasă discretă la geam – nu ca să oprească lumina, ci doar ca să țină la distanță insectele care roiesc în jurul oricărui succes. Iar el știe foarte bine cum se face asta, cu calmul celor care nu ridică vocea, dar închid ușa, elegant, atunci când se înghesuie prea multă lume în cadru.

Dincolo de fiecare propoziție bine cântărită, de fiecare detaliu tehnic și gest calculat, ceea ce a rămas în aer a fost altceva. A fost sentimentul că România a ales un președinte altfel, iar această alegere, făcută în tăcerea bunului-simț, a reaprins o formă de speranță la Chișinău.

Pentru că noi, românii, l-am refuzat pe golanul zgomotos al Moscovei, am întors spatele spectacolului agresiv și am ales un om cu idei simple și intenții oneste. Iar pentru Republica Moldova asta înseamnă mai mult decât poate părea la prima vedere.

Poate că, pentru prima dată după mulți ani, Republica Moldova nu se mai uită spre București cu suspiciune sau melancolie, ci cu un soi de încredere atentă. O speranță tăcută. Cea mai puternică formă de speranță într-o regiune în care mulți s-au resemnat că nimic bun nu mai poate să vină „de dincolo”.

Să nu ne amăgim: această vizită nu va schimba totul peste noapte. Dar poate fi începutul a ceva important. Adevărata victorie a lui Nicușor Dan stă, de fapt, în felul în care, fără să ridice vocea, a reabilitat ideea că politica poate fi decentă și eficientă. În modul tăcut, dar consecvent, în care n-a aprins reflectoare, ci a lăsat aprinsă o lumină de veghe, la capătul coridorului pe care Republica Moldova îl străbate cu pași încă nesiguri – suficient cât să le arate celor de peste Prut că nu sunt singuri și că direcția bună există.

Republica Moldova se pregătește de alegeri parlamentare. Și, odată cu ele, de cea mai importantă alegere: între oamenii care construiesc în liniște și cei care doar promit, dar strigă suficient de tare încât să nu se mai audă nimic în jur. Între liderii care arată cu degetul și cei care își suflecă mânecile. Între o direcție europeană făcută cu pași reali și o caricatură de europenism mimat în fața camerelor, dar negociat pe la spate cu Moscova.

Republica Moldova nu are nevoie de un nou salvator. Pentru că politica în slujba oamenilor nu înseamnă cine joacă mai bine un rol, ci ce rămâne în urma spectacolului, atunci când se sting luminile și camerele se opresc, acum – mai mult ca oricând – Republica Moldova are nevoie de lideri care seamănă prin fapte și simplitate cu Nicușor Dan și Maia Sandu – și cât mai puțin cu Ion Ceban, primarul pro-rus al Chișinăului, care simulează loialitatea europeană pentru camerele de filmat, dar funcționează după un proiect politic gestionat de curatorii FSB ai Kremlinului, așa cum a dezvăluit presa de peste Prut.

Este posibil ca, într-o zi, această vizită să nu fie reținută doar ca începutul unui nou capitol diplomatic, ci ca momentul în care ceva s-a schimbat în profunzime: nu în relația dintre două guverne, ci în percepția oamenilor. România a fost mereu prezentă în Republica Moldova – cu investiții, proiecte, educație și solidaritate sinceră – dar abia acum, în valul de încredere stârnit de victoria lui Nicușor Dan, tot mai mulți moldoveni au început să creadă că se poate să alegi, fără teamă, drumul european. Că poți respinge presiunile Estului și, în același timp, poți păși cu demnitate și siguranță spre Vest, ca pe un drum firesc.

10 iunie a părut o zi obișnuită la Chișinău. Dar, cu puțin noroc și ceva curaj, s-ar putea ca într-o zi să ne amintim de acest moment ca de începutul a ceva bun.

Publicitate și alte recomandări video