Omul e schimbător ca… istoria

Felul în care a părăsit Ion Iliescu scena vieții îți reactualizează în memorie crâmpeie din vechea înțelepciune a umanității: sic transit gloria mundi, vanitas vanitatum, et omnia vanitas, memento mori, tempus fugit etc. Le știm cu toții, dar în vâltoarea existenței, le uităm, revenind apoi la ele cu astfel de ocazii, cum să le spun, pedagogice. E clar că nimic din ce trăiește omul, bun sau rău, nu prezintă nici cea mai mică garanție de durabilitate. Strălucirea de dimineață poate fi mama întunecimii de după-amiază, iar gloria de azi, rădăcina decăderii de mâine. Nu atât trecerea de la o extremă la alta, în interiorul dinamicii umane (până la urmă proiectată să fie așa: efemeră, contradictorie, superfluă), uimește propriu-zis, ci repeziciunea cu care ea se produce. Te-ai aștepta într-adevăr ca, pe parcursul unui secol ori două, mentalitățile să se modifice semnificativ, să ajungă chiar radical opuse, însă atunci când ele își schimbă conturul, direcția și esența în mai puțin de o generație, începi să te miri serios și să-ți pui o mulțime de întrebări, unele, desigur, fără răspuns.

Iau cazul biografiei mele, pentru că îmi este la îndemână. În 1989, la Revoluție, când aveam 21 de ani, cei mai mulți români îl urau cu sete pe Ceaușescu, pe bună dreptate. Deși lichidat în ziua de Crăciun, cea mai mare parte dintre cetățeni s-ar fi oferit, fără ezitări, să facă parte din plutonul de execuție a tiranului, cum era numit Nea Ceașcă, și a odioasei sale soții (iarăși un apelativ la modă în perioada respectivă). I-ar fi împușcat pe amândoi cu sentimentul că duc la îndeplinire un act eroic și profund îndreptățit etic. Tot românii în cauză (o majoritate covârșitoare a acestei națiuni), în aceleași zile, văzându-l și auzindu-l pe Ion Iliescu la televizor, l-au asociat, mesianic, cu salvatorul din marasmul ceaușist și au început să-l iubească pătimaș, fiind gata să moară pentru el (unii au și murit de-a dreptul în haosul declanșat de dărâmarea regimului dictatorial). Dragostea lor fierbinte pentru „comunistul cu față umană” a durat câțiva ani, interval în care l-au votat masiv ca șef al statului și i-au crezut, cu emoții puternice, „poveștile” despre modestie și bunăcuviință.

Acum, la moartea lui, întreaga societate, în mod neașteptat, a părut cuprinsă de un furor distructiv ireconciliabil. Sub impulsul urii necontrolabile, cum am afirmat deja în alt context, oamenii se arătau în stare să scoată cadavrul din coșciug și să-l (mai și) împuște o dată doar pentru a se elibera de furie. Să zicem că o asemenea transformare de paradigmă ar mai putea fi înțeleasă și explicată rațional. Faptele ulterioare ale fostului „Mesia” politic i-au dezvăluit adevărata față, iar comunitatea (de altfel, schimbată în 35 de ani) a trecut de la iubire intensă la dispreț adânc. Ce te faci totuși cu recentele sondaje de opinie care ilustrează o a doua modificare, de data aceasta absolut de neînțeles? Aceeași „majoritate” a poporului și-a inversat total sentimentele. Urându-l pe Iliescu, fostul idol național, cetățenii se declară, mai nou, „nostalgici” după Ceaușescu, fostul discipol al Satanei, recunoscând că l-ar vota în prezent pentru funcția de șef al statului. Constatam că, la Revoluție, eu aveam 21 de ani. Astăzi am 57. La scara istoriei, e un segment de timp irelevant.

Nici atunci nu eram un copil defazat, nici acum nu sunt un bătrân absent. Au apărut, e drept, între timp, noi promoții în mecanismul social, dar, istoric, lumea noastră a rămas, fundamental, aceeași. Cei mai mulți dintre noi am trăit ambele momente. Ce a dus la modificări de viziune atât de dramatice într-o etapă atât de scurtă? Nu sunt românii, cu siguranță, unici în această privință. În trei decenii de istorie, mapamondul însuși s-a transformat deconcertant. Habar n-am dacă așa s-a schimbat mereu umanitatea, la câte trei decenii, pentru că, la nivelul vieții mele de până acum, eu nu pot vorbi decât despre aceste trei decenii. Ceva însă mă determină să cred că da, așa s-a modificat întotdeauna, întrucât, la fel cum nu sunt românii singulari în lumea prezentului, nici generația actuală nu are cum să apară mai cu moț decât cele anterioare. E în gena omului „să fie schimbător ca vremea”, iar istoria, oglindă a naturii umane, nu poate reflecta altceva decât umbrele acestor inconsecvențe. „Umbre” devenite tot mai întunecate în „mișcarea” lor.

Îmi amintesc, parcă dintr-o altă istorie și dintr-o altă geografie, cât de detestate erau, în America și Europa, fascismul și comunismul, antisemitismul și, în general, xenofobia în anii nouăzeci. Aproape că nu reușeai să rostești cuvintele respective în public, temându-te să nu fii înțeles greșit. Erau teme tabu, prin realitățile ticăloase la care trimiteau, fie și la simpla menționare. Actualmente ele s-au reactivat, precum adormiții virușii din mlaștini, și fac ravagii în capetele multor indivizi din societățile considerate civilizate, inclusiv din România. A fi fascist, antisemit, xenofob sau comunist și a declara ritos asta nu mai pare să fie o problemă. Ne plictisim oare prea repede de viața bună și cuminte? Se ascunde în genomul nostru instinctul de a ne înnoi periodic „nebuniile”? Ne plictisim la comediile romantice și ne grăbim să (re)vedem un film horror, cu sângele țâșnind din ecran direct pe fețele noastre? Ori, cum ziceau frecvent bunicii noștri, ni s-a urât cu prea-binele și dorim să mușcăm zdravăn din țărână, pentru a avea și noi niscai „acțiune”?

Nota bene: istoria are răspunsuri drăguțe pentru fiecare dintre aceste întrebări!

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video