Open

Marturisesc cu toata rusinea ca, de vreo zece zile, traiesc pe un alt fus orar: sint cuplat la Australian Open, primul turneu de Mare Slem al anului. De fapt, de vreo zece nopti, transmisiile incepind cind la noi e ora doua din noapte si incheindu-se pe la trei dupa-amiaza, cind acolo, in tara cangurilor, e miezul noptii. Fiind, de felul meu, un nocturn si un matinal, programul imi convine, cu (ne)insemnatul inconvenient ca ratez diminetile, consacrate, de obicei, scris-cititului. Ce bine, o sa zica vreun rautacios, ca, astfel – vorba humulesteanului –  nu mai umpli lumea cu neroziile tale…   

Ei bine, duminica la amiaza, cind urmaream, cu sufletul la gura, un  dramatic final de meci, m-a sunat o buna prietena, care m-a rugat, m-a somat sa trec pe un alt program, unde se petrecea un eveniment epocal. Am crezut ca s-a intimplat ceva grav in Piata Universitatii, ca a cazut guvernul sau – Doamne fereste! – presedintele si-a dat demisia. Sa nu credeti ca, se/dus pe pustiile tenisului, am rupt total legatura cu pamintul natal, ca n-am vibrat si eu la miscarile de strada (cam 3-4 grade pe scara Antonescu-Ponta). Situatia era, asa-zicind, sub control: mi-am dat seama ca nu se va produce nici o schimbare radicala, ca inca nu s-au acumulat energii devastatoare, aceste rabufniri sociale fiind ca niste respirari ale unui leviathan adormit undeva, in adincurile pamintului sau ale constiintei. Na, c-am zis-o!

„Treceti repede pe OTV!", m-a somat buna prietena. „Pe OTV, m-am crucit eu, dar ce sa caut pe OTV?! Pe OTV nu ma uit niciodata, cu atit mai putin acum, cind Sorana Cirstea o spulbera pe Samantha Stosur, nr.7 APT, speranta australienilor in a cistiga turneul…" „Ma dezamagiti, domnu’ Nicolae…" Stiam ca o dezamagesc, buna prietena neavind nici o tangenta  cu vreun sport, nu doar cu tenisul si deseori minunindu-se de frivolele, neproductivele mele optiuni. Totusi, ca sa-i fac pe plac, mi-am calcat pe inima de fan si am intrat – doar un pic – in garsoniera OTV, asteptindu-ma s-o vad, sculata din morti, pe Elodia… Cind colo, ce sa vezi: adunatura mare de cetateni, lozinci si steaguri tricolore, „fara gaura aia ordinara, din mijloc", cum a remarcat buna prietena, „lume buna", discursuri… „Si ce-i cu asta? m-am mirat eu. Care-i scopul?" „E Partidul Poporului, domnu’ Nicolae, primul lor congres. Acest partid va salva tara…" Si buna prietena mi-a facut un rezumat al… doleantelor partidei poporane. Am incercat s-o combat, cu argumente din vioaia biografie – in atingere cu DNA-ul – a artizanului acestei garsoniere de partid, dar a fost imposibil. Drept pentru care am incheiat convorbirea, dezamagiti, nu pentru prima data, unul de celalalt.

Adevaru-i – cum au remarcat mai toti comentatorii – ca lumea romaneasca in genere si simplul cetatean in particular traiesc dezamagirea si frustrarea celor doua decenii in care s-a cotizat la Cooperativa „Munca in zadar". Clasa politica s-a erodat, partide de traditie sau de perspectiva, in anii ’90, au clacat ori s-au lasat inghitite de pesti mai mari, incit astazi aparitia unui partid de budoar, cum e cel pompos intitulat Partidul Poporului, pare o nada ademenitoare. La necaz si la durere, te abandonezi celui care te consoleaza, chiar daca n-ai mare incredere in sinceritatea lui. In definitiv, care-i diferenta intre Ponta si Diaconescu-OTV? Niciuna. Sau intre acestia si Gigi Becali? Poate faptul ca primii sint mai gramaticali, insa mult mai perfizi, in timp ce la Gigi – ce-i in gusa, si-n capusa.

Si mai am un motiv sa nu suport Partidul Popo(r)ului. La parterul blocului unde locuiesc a functionat, ani buni, pizzeria „Diavolo", unde, vorba reclamei, „Maninci in draci!" Locanta nu era asa spaimoasa ca denumirea si reclama, dimpotriva, era ospitaliera si intima, „ca un bistro parizian" – zicea Val Gheorghiu, cu care colocviam aproape zilnic, in vremurile noastre bune. Patronul chiar luase modelul de la Paris, intentionind sa-i dea aerul unei cafenele literar-artistice. S-au si sustinut citeva recitaluri de jazz, actoricesti si poetice, eu insumi dindu-ma, intr-o seara, in spectacol. Dar, nefiind chiar in buricul tirgului, cafeneaua n-a atras lumea buna pe care se miza. Cum patronul a tinut la pret, nevrind sa o transforme intr-un birt de cartier, a trebuit sa traga obloanele. Iarna trecuta, in plina criza, un italian fara simtul realitatii a instalat acolo o cofetarie, cu tot felul de produse de inghetata. Credea, saracul, ca tocmai asta ii lipseste ieseanului: inghetata. „Afacerea" n-a durat mai mult de trei luni, dupa care iar a aparut in geam afisul: De inchiriat. In jumatate din spatiu, cineva cu acelasi fler comercial „a pus-o" de-o farmacie (mai este una, la 30 de metri distanta!), sperind, probabil, in vreo molima, ceva, care sa imbolnaveasca intreaga populatie a urbei. Deocamdata rezista, masurile ne/sanitare ale guvernului, din ultima vreme, stimulind cresterea nivelului de imbolnavire pe cap de locuitor.

Mare mi-a fost uimirea, in vara trecuta, sa descopar ca, in spatiul ramas gol, s-a instalat – cine credeti? – Partidul Poporului! Ce decadere, mi-am zis, dar si ce atractie, intr-un loc aflat sub semnul placerilor (ne)vicioase! Cum poate – ma intrebam – un partid de garsoniera sa inchirieze un spatiu costisitor, unde atitia altii au dat faliment?! Dar acelasi partidulet mai are un spatiu, ultracentral, pe Stefan cel Mare (si Sfint!), etalind o potenta financiara de invidiat. As putea sa ma intreb: de unde atitia bani? – dar asta e treaba DNA-ului, plus ca as supara-o si mai rau pe prietena mea, sedusa instantaneu de abureala unui cautator de Elodii. Mi-a mai trecut supararea cind, mai ieri, preumblindu-ma pe Bulevard, am vazut un afis care anunta onor publicul amator ca PPDD se muta undeva pe Cuza Voda. Acolo stiu ca sint tot felul de ganguri si cojmelii, n-ar fi rau sa intre intr-o astfel de fundatura. Ba chiar mi s-ar parea o intrare in normalitate pentru cineva care, de ani, face specula cu naivitatile, neputintele si  sperantele amarastenilor.

Vorba lui Toma Caragiu: „C-asa-i in tenis!"        

Publicitate și alte recomandări video