La ultimul curs din semestrul I, studenţii mi-au arătat cât sunt de puţin pregătit pentru lumea ce va să vină. Pe un ton prietenos, dar superior, m-au provocat să le pun o întrebare grea, care ar fi presupus temeinice noţiuni de fenomenologie, putere de sinteză şi stăpânire satisfăcătoare a discursului construit logic. Răspunsul a venit după câteva zeci de secunde şi ar fi putut primi, chiar cu destulă severitate, nota 9. Nu am putut să recompensez pe nimeni, pentru că autorul era un punctişor care clipocea pe ecranul telefonului: un program de care nu ştiam la acea vreme, chat.openai.com, întruchiparea cea mai nouă (după ştiinţa mea sumară) a inteligenţei artificiale. Au urmat câteva zile în care am conversat intens cu noul interlocutor, punându-i întrebări meşteşugite şi grele, la care a răspuns, de asemenea, satisfăcător, dacă nu chiar bine: a tradus în română din diverse limbi, a reformulat excelent mici discursuri încâlcite, a evitat elegant sofismele cu care l-am ispitit, a precizat că nu consideră prea apropiat momentul în care va dobândi conştiinţă de sine, a trecut cu brio un test de circulaţie şi unul de psihologie socială. Citind şi căutând informaţii, am descoperit că eram în urmă cu noutăţile. Domnul Mihai Şora îi dăduse deja să scrie bancuri, poezii „în stilul lui Eminescu” şi discursuri „în stilul lui Decebal”. Misiune îndeplinită. În Australia şi SUA creşteau deja îngrijorările privind folosirea, în şcoală, a sufleurului fără chip. În presă deja au fost făcute experimente privind felul în care poate fi scris un articol doar din faţa unui computer, fără costisitoare şi neplăcute deplasări pe teren, prin ploaie şi frig.

Recunosc, am rămas cu uluiala de la ultimul meu curs. Inteligenţa artificială, cel puţin în formula aceasta (minimală, aş spune), este pe cale să schimbe din temelii şcoala. Nu numai, dar la ea mă refer aici. În primul rând, vom ajunge să ne fie dor de cei care, dispreţuiţi astăzi, mai caută pe Google diverse informaţii. Măcar „navigarea” presupune oarece abilităţi de geografie virtuală, putere de discernământ şi timp rupt din devălmăşia cotidiană. Nu chiar ca statul în bibliotecă, dar orişicât... AI va naviga de acum încolo pentru noi şi ne va da răspunsul într-o clipă. Logic articulat, în ce limbă dorim, sintetizat, cu rimă, dacă este nevoie. A suspecta pe cineva de plagiat va deveni din ce în ce mai greu. Reformularea obţinută în chatbox a trecut testul Turnitin-ului, considerat atotputernic în şcolile noastre. Răspunsuri la întrebări precise, sinteze teoretice şi istorice, definiţii, rezumate ale cărţilor şi teoriilor, toate sunt aici. În limba română sau în orice altă limbă, într-o gramatică foarte bună. Prin urmare, orice transmitere de conţinuturi de la înălţimea prăfuită a catedrei îşi găseşte, în punctuleţul nemernic, un competitor serios.

Ce ne rămâne? La ce se reduce, în urma acestei arătări tehnice, rolul şcolii? În mai multe răspunsuri, AI-ul cu pricina repeta insistent că ea este doar un compilator de text, fiind incapabilă să experimenteze emoţii. Deci nu e chiar aşa de inteligentă. Le poate însă simula, pentru că am râs la bancurile ei şi poezicile mi-au plăcut întrucâtva. Nu emoţia va fi, deci, materialul didactic privilegiat, mai ales că profesorul nu este un „dezvoltator personal” al studenţilor. Ceea ce rămâne uman în toată chestiunea învăţământului este însă experienţa: cea a lecturii, a înţelegerii, a sensului. În urma confruntării cu acel punctuleţ, profesorului îi mai rămâne un lucru: să transmită bucuria întâlnirii cu câteva texte fondatoare ale culturii (exegeza sau informaţia sunt deja în primejdie), să reia, pe cont propriu, aventura descifrării înţelesurilor ascunse acolo şi să le transforme în ingredient al propriei vieţi. Inefabilul sensului scapă compilatorului de text şi el poate deveni miza şi aventura întâlnirii petrecute în cadrul şcolii.

Cumva, punctişorul ne readuce la realitate: adică cu capul în nori, acolo unde le şade bine celor care pornesc pe drumul cunoaşterii. Ne provoacă, aşadar, să căutăm sensul şi nu informaţia, culoarea şi nu doar forma lumii. Să înţelegem în profunzime, nu să stăpânim, mongolic, depărtările. Cum spunea Marin Tarangul, să privim lumea, nu doar să o vedem.