
Oppenheimer la Ateneu, sau o ieşire de sâmbătă seară cu prietenii? Un film cu 7 Oscar-uri prin ochi de student – Reportaj cu spatele la ecran

Oppenheimer – în cea de-a doua jumătate a lunii martie fost proiectat într-o sală care are la intrare, în dreapta, un portret ce ocupă mai bine de jumătate de perete: portret al lui Radu Beligan, un nume de vârf al piramidei teatrului românesc. Sala Mare de Spectacole „Radu Beligan” din Cinema Ateneu.
De pe un scaun din această sală, destul de comod, ce-i drept, însă nu îndeajuns încât să nu amorţeşti, m-am ridicat după 3 ore în care fizica, istoria şi moralitatea au fost puse laolaltă de Christopher Nolan, regizorul filmului Oppenheimer.
“Oppenheimer este câştigătorul serii Oscar: cel mai bun film, cel mai bun actor, cel mai bun regizor” şi enumerarea continuă cu premii pentru coloana sonoră, imagini şi montaj. Aşa arăta o postare de pe pagina de instagram “genstiri” peste care am dat întâmplător, în nebunia scroll-ului.
Înainte de a mă decide dacă vreau să văd acest film care a apărut anul trecut, trebuia să îmi fac un research, aşa că am citit pe diagonală informaţiile de pe clasicul Wikipedia. Un research superficial, însă venit laolaltă cu postarea celor de la genstiri, destul de convingător încât într-o ploioasă seară de sâmbătă să renunţ la o ieşire studenţească cu colegii.
Nu sunt un om cinefil. Sunt doar o studentă care, atunci când aude că un film a câştigat 7 premii Oscar, vrea să afle de ce. Din curiozitate, indignare, dorinţa de a fi la curent şi de a avea o părere. Tuturor ne place să avem o opinie şi, mai ales, să o spunem.
O sală aproape plină de aproape toate esenţele sociale: adolescenţi, studenţi, adulţi şi bătrânei. Locul nr. 1 de pe rândul 14. Timp de 3 ore am asistat la 2 filme: Oppenheimer, dar şi reacţiile diverselor vârste la Oppenheimer.
Din acest loc am văzut cum adolescenţii şi studenţii şi-au pierdut interesul şi răbdarea după prima oră jumătate. Erau agitaţi, îşi aranjau părul din ce în ce mai des, îşi schimbau poziţia de stat pe scaun şi verificarea telefoanelor era tot mai ispititoare: o dată pe minut, o puternică lumină albă se vedea prin întunericul creat de context.
În schimb, adulţii şi cei mai în vârstă erau parcă şi mai atenţi după jumătatea filmului. La primul test al bombei atomice, parcă toată sala număra descrescător de la 10 la 0, mai ceva ca la revelion. Se simţea tensiunea şi dorinţa oamenilor de a vedea ce de întâmplă. Erau toţi acolo, cu sufletul la gură. Când bomba a explodat cu succes, în sală s-a auzit un “bravo!”. Ei parcă nici nu aveau telefoane. Exista doar filmul şi fiecare secundă care trecea din el.
La ora 22 filmul s-a terminat. Cei tineri în principiu se grăbeau să plece. Se îmbrăcaseră deja în timp ce mai erau câteva minute din film. Ceilalţi, au mai rămas pe scaune. Parcă mai voiau să vadă ceva, sau pur şi simplu au avut nevoie de puţin timp în care să revină la realitatea pe care filmul i-a făcut să o părăsească. Încă stăteam, la rându-mi, pe scaunul meu situat pe rândul 14.
După film, am avut în principal două gânduri:
1. Am dat bacalaureatul la istorie şi am ştiut informaţii de context despre cel de al doilea Război Mondial, însă ce au înţeles cei care nu deţineau astfel de informaţii?
2. Repet, nu sunt vreun om cinefil, însă am rămas cu o părere bună şi cu o dorinţă de a citi mai multe detalii despre cele proiectate pe ecran, precum efectele negative pe termen lung produse de bombele de la Hiroshima şi Nagasaki, fizica cuantică sau planul Manhattan.
Primul gând cred că este mai mult un mare semn de întrebare, o curiozitate asociată în principal cu persoanele de 60+ ani prezente în sală şi ce părere au despre film.
Afară, în faţa clădirii, oamenii formau mici grupuri în mici cercuri, parcă închise, vidate, în care împărtăşeau impresii.
Într-un astfel de mic grup, era o doamnă de vreo 70 de ani, cu un păr alb şi foarte bogat, voluminos, mănuşi pe mâini, un palton la rândul său alb şi o eşarfă neagră. Alături, era un domn, posibil al său soţ, pe care îl ţinea de braţ. Un domn de vreo 80 de ani, înalt, cu o pălărie pe cap, un palton negru, sobru şi serios. Grupul era completat de alte două persoane care aveau peste 50 de ani şi care participau la conversaţie. “Mi-a plăcut să văd în film şi latura umană care vine la pachet cu moralitatea şi empatia. Şi, doamne, ce mi-a stat sufletul când au făcut primul test al bombei.”
“Oare chiar atât de bun să fie filmul ăsta de a câştigat 7 premii Oscar?", m-am întrebat înainte să aleg între a merge la cinema sau a ieşi cu prietenii mei.
Acum nu mai am semne de întrebare. Da, chiar este atât de bun. De la sonorizarea care îţi face pielea de găină, la montajul video care te face să te simţi acolo, în secolul XX, în Los Alamos.
Arta nu a murit. Chiar dacă tinerii ori nu mai ştiu să o aprecieze, ori îi reconstruiesc existenţa, ea nu va muri vreodată…
Toate articolele din noua secţiune ZdI “Ziarul Studenţesc”, AICI
Despre noul proiect ZdI “Ziarul Studenţesc” citeşte AICI
Publicitate și alte recomandări video