Optzecisme

Înşişi promotorii lor au cam renunţat la idee, înafara faptului că unii -şi mă gândesc la regretatul critic şi teoretician Laurenţiu Ulici – au ieşit (prematur) din scenă, iar alţii au propus alte canoane – precum poetul şi criticul clujean Ion Pop, autorul unor pertinente glose despre „Poezia românească postmodernă”. O să spuneţi că, fiind consistent… glosat de fiecare dintre aceşti exegeţi, cam trag spuza pe… turta mea. Fie! – şi-o fac chiar cu o anume mândrie că, vorba ceea, n-am făcut umbră pământului/ poeziei, chiar degeaba, vreme de opt decenii.

Dar nu despre asta vreau să glosez, aici şi-acum. Sau tot despre asta, dacă vă spun că şase decenii din viaţa mea s-au petrecut în această urbe, a marilor zidiri, iubiri şi dezamăgiri… Des amăgirile le voi lăsa baltă (are balta peşte!), încercând a re/con/stitui momente şi schiţecând şi dacă „favorabilă mi-a fost poziţia aştrilor” – cum zis-a orficul, neuitatul poet Dan Laurenţiu. Şi-l amintesc pe Laurenţiu întrucât sub aupiciile lui – dar şi ale profesorilor mei de la Filo: Andriescu, Ciopraga, Mihai Drăgan, Husar, Sturzu – mi-a apărut pentru prima dată o pagină de poezie (cu poză!) în (şi ea) proaspăt apăruta revistă „Cronica”.

Fără a mă pierde „într-un calcul numeric”, s-ar părea că cifra 1 (unu), din coada anului naşterii, mi-a fost destinală, potenţând cifra 5/cinci (din cauza căreia, de altfel, a murit Ştefan cel Mare): în ’61 mă opinteam a deschide (şi reuşeam!) Uşa celebră (apud Val Gheorghiu) a Universităţii ieşene, devenind student în Litere; cinci ani mai târziu forţam poarta (de fier neforjat) şi intram pe lungimea de undă a Postului de Radio Iaşi; iar peste un cincinal (împlinit, de mine, în patru ani pe jumătate) deveneam redactor al revistei „Cronica”. În acelaşi an (1971) îmi apărea, la Junimea, Punctul de sprijin, demersul meu literar ulterior fiind autentificat/ sprijinit/ stimulat (şi) de Premiul pentru debut editorial. Ci n-a trecut, iaca, de-atunci, decât o jumate de veac… O medalie jubilară primită acum, de la Junimea, dar editată în 2020, când editura ieşană şi-ar fi sărbă(u)torit semi-centenarul, dacă n-ar fi boicotat-o un ins inodor, incolor, impostor, Covid numit, care cam face vid în jur, mi-o asum ca fiind dedicată debutului meu poeticesc…

Dar nu doar despre asta e vorba… Ci şi despre faptul că au trecut trei decenii de când susţin şi semnez, săptămânal, această rubrică în „Ziarul de Iaşi” – ce „Monitorul” şi-a zis la începuturi… De câţiva ani am mai rărit-o – mde, vârsta! – însă să tot fie vreo mie cinci sute de texte şi pretexte (se sparie gândul, eu fiind – cu vorba Humuleştianului – „sfânt de leneş”), dintre care multe s-au adunat în cele şase cărţi de publicistică apărute în răstimp, uneori în contratimp. Penultima fiind De la fereastră, despre care au conotat aici condeie/ prieteni de samă, cum Sandu Călinescu şi Grig Ilisei. Un alt condei(er), identificat îndeobşte ca MRI, mă recenzează copios, savuros şi dureros în „Monitorul de Suceava”, unde are dumnealui rubrică (şi pe unde s-au petrecut începuturile mele literar-publicistice), mărturisind că „împrejurările, personajele şi multe dintre evenimentele evocate în ditamai opul de aproape 500 de file (…) îmi sunt bine cunoscute, postură ce-mi oferă senzaţia că răsfoiesc o cronică de familie. O cronică a… „Cronicii”, fiindcă unul dintre personajele principale este, în diferitele ei vârste, intitulări şi ipostaze, făptura de hârtie, vis, trudă, iluzii şi deziluzii a unei reviste care şi autorului, şi sussemnatului, ne-a marcat într-un fel sau altul destinele”… Aluzia şi iluzia trimit la „Cronica veche”, fondată şi editată, din februarie 2011 până în mai 2019, împreună cu alţi frumoşi nebuni ai oraşului.

Am zis, mai sus, „penultima”, întrucât tot la Junimea se află-n curs de editare o Antologie a poeziei mele de la începuturi până la… „Ultimele”, alcătuită şi prefaţată de (mai) tânărul confrate Şerban Axinte.

Dar nu despre asta e vorba. „Optzeci de ani îmi pare pe lume c-am trăit”, zicea Eminescu. Când a scris acest vers emblematic nu trăise nici vârsta lui Iisus. Oricum Eminescu, în scurta şi intensa sa viaţă pământeană, trăise toate vârstele omenirii. Dar asta aveam s-o pricep mult mai târziu, nu la vremea când, paznic la vie şi/ sau la harbuzărie fiind, umpleam caiete şi maculatoare cu tot felul de „poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,/ ce fruntea de copil mi-o luminară,/ abia înţelese, pline de-nţelesuri”. Ci mă-ntreabă acum, la ceas aniversar, nepoata Ioana (11 ani), reporter în devenire: Când am scris prima poezie? Cine/ ce mă inspira? Cui se adresau? Cine m-a validat (ei, n-a folosit ea chiar acest cuvânt…) ca poet? Reiau aici răspunsul doar la două întrebări, ca să nu-i răpesc nepoatei prioritatea interviului. Prima poezie mi-a apărut la „Gazeta de Perete” a Şcolii Elementare Iacobeni-Botoşani. M-au inspirat: prima zăpadă din acel an, şuierul vântului pe la ferestre, o mâţă care torcea în cotlon, lampa de opt focuri, la care citeam un roman (prefăcându-mă că-mi pregătesc lecţiile), Alecsandri („Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară…”, Coşbuc („A-nceput de ieri să cadă/câte-un fulg…”)… Şi încă ceva ce nu-mi pot explica nici acum: faptul că gândurile/ cuvintele care mă bântuiau au prins a se scrie într-un anume ritm; şi să rimeze.

Dar nu despre asta e vorba… Sau tot despre asta. Ieri, mă sună o voce… necunoscută. Îmi spune numele, zice c-am fost colegi de grupă studenţească. Mai mult încă, ea a fost şefa grupei 297, în anul întâi. Mi-o amintesc? (N-au trecut decât 60 de ani de-atunci. Nu ne-am revăzut, nu ne-am vorbit niciodată.) Şi fiindcă sesizează oarecari ezitări în răspuns, îmi spune şi cum arăta: blondă, cu păru-n cârlionţi. Brusc, mă fac că-mi amintesc de ea, uite, te identific acum, cu ochii minţii. Mint cu neruşinare, ca să-i fac plăcere, de fapt nu reuşesc s-o reconstitui. Şi pe-atâtea altele le ştiu, pe ea – nu. Şi-mi mai spune c-a fost profă de Română la Oneşti, unde s-a şi stabilit. Acum e-n Spania, la o fată de-a ei (de unde mă sună), da’ se-ntoarce acasă… peste-o lună. Îs curios, şi-o şi întreb, cum a dat de mine. „Am sunat la Bojdeucă mai întâi, îl căutam pe colegul nostru Nelu Ilaş, care a fost muzeograf acolo. Am aflat c-a murit demult, prin anii 80. Apoi am întrebat de alţi colegi. O doamnă de-acolo, tare amabilă, mi-a dat numărul tău de telefon…” Şi-am mai sporovăit despre colegi, i-am spus ce ştiu de unii, de alţii, de altele. Cică are şi ea o poză cu grupa noastra. O să mi-o trimită când revine acasă. 

Dar asta-i altă poveste: a unor oameni (deci şi a mea) care se caută, cu disperare, spre amurgul vieţii. Merită rescrisă.

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist, director-fondator al revistei „Cronica Veche”

Publicitate și alte recomandări video