Structura ierarhică era asemănătoare: un oraş ce asigura primatul sistemului teritorial - Iaşul (66 de mii de locuitori în oraşul propriu-zis şi peste 70 de mii cu localităţile adiacente, contigue spaţial, astăzi cartiere ale oraşului - Socola, Galata, Târguşor Copou, Ţicău etc.) şi trei oraşe secundare - Botoşaniul (27 de mii de locuitori), Galaţiul (26 de mii) şi Ismailul (20 de mii). Două dintre acestea, Botoşaniul şi Ismailul vor părăsi rapid elita oraşelor secundare. Dacă Ismailul e cedat Imperiului Rus în 1877 împreună cu teritoriile basarabene, în schimbul Dobrogei, Botoşanii se degradează în interiorul statului român, care şi-a redefinit priorităţile teritoriale.

În noul proiect naţional al unei Românii centralizate, oraşul nord-moldovean nu mai juca un rol important. De fapt evoluţia sa se sincronizează cu cea a fostei capitale a Moldovei, doar că a avut loc pe un nivel ierarhic inferior. După o dinamică mai degrabă interţială şi mult sub ritmul de creştere a oraşelor similare din sudul dinamic al ţării, până la aproximativ 39 de mii de locuitori în 1870 (cf. V. Tufescu), începe replierea demografică (doar 32,6 mii în 1912). Această dimensiune poziţionează primul oraş din România contemporană care şi-a creat un sistem urban de talie sub-regională pe palierul terţiar al aşezărilor urbane româneşti.

În schimb, Galaţiul îşi continuă ascensiunea (71,6 mii locuitori în 1912 şi 100,6 mii în 1930) pe baza favorabilităţilor geografice (cea mai mare intersecţie naturală din spaţiul românesc, facilitată de confluenţa Siretului şi Prutului cu Dunărea) şi istorice (Pacea de la Adrianopol, 1829, eveniment istoric care-i consolidează poziţia de oraş portuar). Port unic al Moldovei (apusene), inclusiv în geometriile ulterioare ale României, Galaţiul îşi valorifică din plin această favorabilitate în primele decenii ale existenţei statului român. Însă, fereastra de oportunitate a fost scurtă. Degradarea economică a Moldovei (hinterlandul său portuar) în raport cu restul structurilor teritoriale româneşti şi rolul portuar din ce în ce mai important al Constanţei, mai ales după integrarea oraşului dobrogean în reţeaua naţională de căi ferate, a dus la plafonarea creşterii urbane.

Construcţia celei mai mari întreprinderi industriale a României socialiste (combinatul metalurgic) a avut un dublu efect asupra oraşului sud-moldovean:

- în primul rând, pe termen mediu, a consolidat poziţia economică a oraşului, aflat în declin în raport cu celealte oraşe mari ale României în primele decenii postbelice (în primii ani, chiar în declin absolut - 80 de mii locuitori în 1948 şi 95 de mii în 1956), care se instalează, începând cu deceniul al VII-lea al secolului trecut în elita primelor 7 oraşe secundare ale ţării (151 mii locuitori - în 1966, 238 de mii - în 1977 şi 326 mii - în 1992);

- în al doilea rând, combinatul metalurgic, unul dintre cele mai mari din Europa la acea vreme, a schimbat profund structura economică a oraşului, ajungând să reprezinte peste jumătate din economia gălăţeană. Acest fapt a impus oraşului o simplificare periculoasă a profilului funcţional. Galaţii începe să se comporte ca un oraş monoindustrial, evoluţia sa urbană devenind prea dependentă de evoluţia colosului. Slăbiciunile economice structurale se observă din plin după 1990 (298 mii locuitori în 2002 şi 249 de mii în 2011). După datele INSSE privitoare la populaţia rezidentă a localităţilor urbane ale judeţului, cel mai probabil, Galaţiul nu mai depăşeşte 240 de mii de locuitori la ora actuală. Această involuţie, care demonstrează caracterul manifest de oraş în declin, ne face să ne întrebăm dacă nu cumva Galaţiul se află acum pe palierul terţiar al oraşelor româneşti? (mai multe informaţii: AICI).

În ceea ce priveşte Iaşul, opţiunea autorităţilor române de a centraliza noua construcţie statală, care debutează imediat după realizarea uniunii cu Ţara Românească, imprimă vechii capitale a Moldovei un recul ierarhic nemaintâlnit în regiunea central şi sud-est europeană, de la rangul al XVI-lea, care-l poziţiona între marile oraşe ale zonei, în 1860 (după Viena şi Istanbul - ambele cu peste 700 mii locuitori -, Budapesta, Varşovia şi Praga - între 200 şi 270 mii locuitori - , Wroclaw, Odessa şi Bucureşti - între 160 şi 100 mii locuitori -, Graz, Konigsberg, Lviv, Thessaloníki, Riga, Gdansk şi Kaunas - între 70 şi 90 mii locuitori, la o poziţie intermediară în 1910 (locul 41).

Efemera funcţie de capitală de facto a României (între 1916 şi 1918) din timpul celui de-al doilea război mondial, când partea de sud, inclusiv Bucureştiul, se afla sub ocupaţie germană, imprimă o creştere demografică fără precedent (la 300 de mii locuitori, după majoritatea istoricilor - cifra neprobată, însă!), dar tot la fel de efemeră. Conform recensământului din 1930, Iaşul nu avea decât 102,9 mii locuitori. Nici noua centralitate în interiorul Moldovei, dobândită după primul război mondial, nu va imprima o rezilienţă pozitivă oraşului. Motivul principal îl reprezintă procesul de centralizare politică, administrativă şi funcţională a statului roman, care se accentuează în această etapă.

Un bun exemplu îl reprezintă modernizarea infrastructurii de transport rutier, ce debutează în epocă cu primele şosele cu îmbrăcăminte asfaltică. Primele investiţii din Moldova s-au concentrat pe relaţiile Cernăuţi-Bucureşti şi Chişinău-Bucureşti. În cele două decenii şi ceva de evoluţie a României Mari, Iaşul se apreciază cu ceva mai mult de o mie de locuitori, până la 104 mii - în 1937 (115 mii în aglomeraţia morfologică, împreună cu satele urbanizate sau în curs de urbanizare, astăzi cartiere ale oraşului. (Pe săptămâna viitoare)

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi

VEDEȚI ȘI:

Oraşele secundare ale României şi rezilienţa teritorială (V)

Oraşele secundare ale României şi rezilienţa teritorială (IV)

Oraşele secundare ale României şi rezilienţa teritorială (III)

Oraşele secundare ale României şi rezilienţa teritorială (II)

Oraşele secundare ale României şi rezilienţa teritorială (I)