Orașul canibal al unui poet echinoxist: Ion Cristofor

Poezii de notație, de o simplitate și o finețe tulburătoare, am găsit în volumul Peștele de sticlă, pe care poetul clujean Ion Cristofor mi l-a trimis zilele acestea în dar. Îi citesc poeziile cu o mare bucurie și durere în suflet. Iată, de pildă, cum sună Strada pustie a lui Ion Cristofor: „Pe strada pustie/ bătrânul cerșetor/ și câinele lui/ stau de vorbă cu bunul Dumnezeu// În timp ce vântul își face de cap/ cu rochiile tinerelor femei.”

Într-adevăr cine ar fi putut sta pe îndelete de vorbă cu bunul Dumnezeu decât un bătrân cerșetor care cunoaște strada ca pe propriile buzunare. În timp ce stă de vorbă, vântul ridică rochiile tinerelor femei? Câte perspective deschide această poezie scurtă. Câte gânduri. Câte scenarii ce se desfășoară în gol! Poate că unele dintre femei se opresc în fața cerșetorului bătrân și-i pun un bănuț în palma întinsă. Poate că unele dintre ele îl văd în preajmă pe Dumnezeu. Poate că altele îl confundă cu Dumnezeu. Cine știe?! Sunt atâtea povești și scenarii care se pot derula pornind de la această scenă închipuită.

Dar iată și o altă o mică bijuterie lirică: „În baltă un cor de broaște isterice/ își intonează solemna messă de/ împerechere.// Un cortegiu funerar în frunte cu preotul/ îmbrăcat în aurite odăjdii/ trece solemn pe drumul dintre mlaștini/ total nepăsător/ la ritmurile sacre ale naturii.”

Superb. Superb, nu-i așa?

Broaștele din baltă nu sunt neapărat isterice. Ci doar gălăgioase și dornice de împerechere. Dar gălăgia o fac nu numai broscuțele, ci și broscoii, umflându-și gușa. Desenul e fin. Orice imagine din tablou își găsește pe aceeași pânză și contrariul său. Corul broaștelor din baltă se află în corespondență biunivocă cu cortegiul funerar. Corul broaștelor pare să-l acompanieze. Preotul îmbrăcat în aurite odăjdii pare să fie mai degrabă un mesager al bucuriei, al dragostei, decât al morții. Odăjdiile sale ar fi trebuit să fie cernite. Dar ele sunt aurite, ca de sărbătoare. El pare să dirijeze mai degrabă corul broaștelor decât procesiunea funerară, chiar dacă nu rezonează cu „ritmurile sacre ale naturii”. În scurtul poem, viața se îngemănează și se întrepătrunde cu moartea. Deși concertul de broaște și procesiunea mortuară se petrec undeva în mediul rural, fundalul în care se desfășoară întâmplările poetice ale lui Ion Cristofor e unul urban, uneori luic, alteori aproape lugubru, ca în poemul Un oraș canibal: „Locuiești într-un oraș canibal/ în care străzile se înghit una pe alta/ în cimitirele sufocate de betoane/ morții se devoră unii pe ceilalți.” Suntem, totuși, departe de cimitirul bacovian. De scârțâitul de plumb al sicrielor sale. Plumbul zilelor noastre nu se simte în aer. Azi el e mai ușor decât puful de păpădie. Dar mult mai nociv decât metalele grele. El e de natură psihică și mediatică. Ține de manipulare, de frica indusă în interior și, mai cu seamă, de lipsa de speranță.

Devorarea în cimitire despre care ne vorbește autorul are loc la un nivel ideatic. În acest sens, Ion Cristofor se apropie mai mult de Arghezi, cel din romanul Cimitirul Bunavestire, decât de Bacovia. „Dormeau adânc sicriele de plumb,/ Și flori de plumb și funerar vestmânt -/ Stam singur în cavou… și era vânt…/ Și scârțâiau coroanele de plumb.” Atmosfera e apăsătoare, bizară și chiar incoerentă din punct de vedere al percepției simțurilor. „Stam singur în cavou… și era vânt/ Și scârțâiau coroanele de plumb.” În primul rând, plumbul e un metal prea moale și prea greu ca să scârțâie. În al doilea rând, în cavou, unde se află poetul nu prea are cum să bată vântul, decât dacă ușa e deschisă, dar și atunci rafalele de vânt de afară se potolesc când coboară treptele cavoului lugubru. Scârțâitul coroanelor de plumb are loc mai mult în sufletul poetului cuprins de teama ancestrală față de moarte. Plumbul creează impresia de nemișcare. De adormire a organicului.

La Ion Cristofor nu întâlnim însă o astfel de obsesie. Devorarea de care vorbește poetul are loc atât în lumea de apoi, unde morții se devoră unii pe alții, fără să iasă din mormânt, cât și la nivelul social, unde băncile care „s-au înmulțit ca ciupercile după ploaie, devorează banii din buzunarele fiecăruia dintre noi”.

În orașul descris de Ion Cristofor, Iisus „sângerează tăcut pe o cruce”, aflată undeva la periferia orașului, unde domnesc sărăcia și mizeria, în timp ce negustorii prosperă pe lângă marile temple, vânzând parfumuri, săpunuri, deodorante, agheasmă, cruciulițe, candele, lumânări, iconițe, și alte mărunțișuri. Nici un Mesia nu le mai tulbură negoțul. Doar rugăciunea rostită în toiul toamnei sub un arbore ce delirează desfășurându-și ramurile în vânt te poate apropia de un Dumnezeu ce numără cu blândețe frunzele căzute. Poezia aceasta, chiar dacă nu are puncte comune, îmi duce aminte de Toamna lui Rainer Maria Rilke, poezie de o delicatețe rară, care sună astfel: „Cad frunzele, cad de departe, parcă/ s-ar veşteji în ceruri grădini îndepărtate;/ cu gesturi de negare cad mereu.// Şi cade-n nopţi adânci pământul greu/ de lângă stele în singurătate.// Noi toţi cădem. Mâna de colo cade.// Şi altele, şi toate, rând pe rând.// Dar este Unul care ţine-n mâna/ căderea asta, nesfârșit de blând.” Desigur, poezia lui Ion Cristofor transmite un alt sentiment. La el blândețea Creatorului nu e stârnită de veștejirea întregii creații, ci de delirul unui arbore, potopit de toamnă, ale căror ramuri sunt zguduite ritmic de vânt.

Secvențele surprinse de ochiul poetului se opresc asupra unor detalii în aparență banale, în spatele cărora descoperim alte semnificații ce ies la iveală printr-o întorsătură neașteptată a lucrurilor, încărcând imaginile cu un sens mult mai profund.

Coregrafia poeziilor lui Ion Cristofor e deopotrivă simplă și percutantă, plecând, de obicei, de la o simplă observație a întâmplărilor ce se petrec în preajma sa, pentru a ajunge, prin suprapunerea și translarea imaginilor, la un înțeles profund uman: „În trecere pe la ușa atelierului/ bătrânul cizmar mi-a șoptit (bătea pe calapod o bucată e piele)// Putem muri de o mie de ori dacă bunul Dumnezeu/ în marea lui dragoste pentru copii săi/ nu ne-ar ocroti/ cum ocrotește deopotrivă/ șopârla, furnica, bradul de munte, albina/ cea harnică/ și șarpele la sân…” Și după acest preambul, bătrânul cizmar își continuă confesiunea, coborârea încet-încet în propriul său abis, dar și în abisul nostru existențial: „doar o picătură în fluviul timpului/ e viața noastră umilă/ socot în prostia mea/ ca om fără școală/ că amărâta asta de viață/ e doar o piele bine tăbăcită”, spune bătrânul cizmar. Și tot el continuă dezvoltând imaginea și ridicând pielea la rangul de palimsest pe care „destinul își scrie asprele lui porunci”. Și ajungând aici, bătrânul cizmar marșează și mai mult creând un adevărat eșafodaj, al vieții și al morții, în jurul imaginii expuse, în timp ce mâinile sale învârt pe calapod o bucată de piele: „Un rând de piele dacă am pierde ca șerpii/ atunci ar apărea imediat alt scris/ un text și virtuți cu păcate de-a valma/ pe care doar milostivul părinte al luminilor/ îl poate descifra fără chin/ acum și-n ora morții noastre/ amin”. După această lecție de filosofie luată în trecere pe la ușa atelierului, poetul se refugiază în tăcerea eului său, ca într-o văgăună, privindu-și melancolic rănile și contemplând „imensele roți ale singurătății” ce se învârt în gol trecând în revistă secundele și silabele unui vers, desprins din Homer, Goethe și Bukovski.

Refugiindu-se în tăcere, poetul știe că adevărul „are o mie de guri”, dar și „o mie de chei” ce pot deschide „o mie de uși”, de la „o mie de case prin care suflă vântul”. Adevărul, mai spune poetul, e „inocent ca o mie de câini/ de copii sau de păsări”, plimbându-se ostentativ, cu mâinile la spate, prin gurile flămânde a sutelor de mii și milioane de oameni ce „cumpără carne”, fiind bucuroși că „nu atârnă și ei în cârligele măcelarului”, în timp ce un „cor de copii orbi” cântă, dincolo de vitralii ce mărginesc un al poem. Îngânând cântecul lor, pe marile fluvii revin, plutind lin, versetele scrise cu sângele scurs din „cuiele ruginite din palmă”, iar peste lume „ninge ușor/ cu visele visate într-o altă viață”.

Autor al unui număr important de volume de versuri, eseuri și interviuri, Ion Cristofor face parte, alături de Ion Mureșan, Petru Romoșan, Marta Petreu, Emil Hurezeanu, din pleiada poeților optzeciști ardeleni formați în jurul revistei clujene „Echinox”, pentru care poezia „este – așa cum spunea cineva – arta de-a face marea să intre în pahar”. Ea e, deopotrivă, uimire, bucurie și suferință.

 

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video