Orașul furnicar: Praga

Praga e un oraș ordonat. Un oraș care pare să funcționeze ca un ceasornic medieval. Mașinile circulă perfect. Pietonii merg și ei puși în funcțiune de resorturi nevăzute. Nu sunt nici extrem de grăbiți, precum bucureștenii, nici atât de contemplativi ca moldovenii. Ritmul praghez e unul intermediar, între om și insectă. Urmărindu-i, ai impresia că fiecare dintre ei poartă în mâini un orologiu pe care îl repară din mers, orientându-și pașii în funcție de poziția acelor Orologiului astronomic amplasat pe turnul primăriei pragheze. Ceasul acesta e o bijuterie arhitectonică unică în spațiul european și nu numai, având o legendă pe măsura înfățișării și renumelui său. Construit în 1410 de Nicolae de Kadau și renovat în jurul anului 1490 de meșterul Hanus de la Rose (Jan Ruze), ceasul se animă în fiecare zi până la ora 21, devenind scena unui spectacol de procesiune medievală, când cei 12 apostoli îmbrăcați în odăjdii scumpe ies din interiorul uriașului mecanism defilând deasupra cadranului superior ce servește la citirea orei, afișând totodată poziția Soarelui și a Lunii de pe bolta cerească, în timp ce pe cadranul inferior este prezentat numele sfântului sărbătorit în ziua respectivă și semnele zodiacale. Conform legendei, edilii orașului i-au scos ochii meșterului ceasornicar, împiedicându-l astfel să mai construiască un mecanism asemănător într-un alt mare oraș al Europei medievale.

De fiecare dată când mă gândesc la acest turn, îmi vin în minte Colonia penitenciară a lui Kafka, unde justiția este prezentată parabolic sub forma unui mecanism complicat care scrie sentința pe pielea condamnatului supunându-l la un supliciu greu de închipuit, devorându-și, în cele din urmă, după pledoarie ținută în pustiu pe însuși inventatorul său, comandantul unui lagăr de concentrare. Îmi aduce, de asemenea, aminte și de poezia Bătrânii cronologi a lui Mihai Ursachi. Oare când a scris această superbă poezie, magistrul Ursachi a avut în minte legenda legată de construcția celebrului ceas praghez și de soarta meșterului ceasornicar căruia i-au fost scoși ochii? Profit de această ocazie, pentru a cita acest superb poem, fiindcă nu știu exact din ce motive autorul și poeziile sale au fost cufundate, atât de cititori, cât și de critici într-un nemeritat con de umbră: „Doi inși stăteau de foarte multă vreme într-o zidire fără porți; ei nu știau de câtă vreme ședeau acolo, deși numărau cu meticulozitate fiecare zi care trecea și, cu ajutorul calendarului digital al călugărului Damaschin, calculaseră exact toate sărbătorile și datele mai importante pe multe mii de ani. S-ar putea spune că deveniseră specialiști în cronologie, căci știau cu precizie pe ce dată căzuseră Paștile în anul 1054, și dacă ziua aceea din 1453 fusese o joi sau o vineri; visul lor era un calendar complet pe șaisprezece mii de ani. Uneori ziceau: 24 aprilie 11007 va fi o marți înaintea Floriilor. Și totuși n-ar fi putut spune de cât timp ședeau în încăperea aceea, deși își aminteau precis ziua venirii lor acolo, precum și numărul exact de zile care trecuseră de atunci. Târziu de tot ziseră: calendarul complet pe șaisprezece mii de ani e făcut, din oscioarele degetelor noastre, și știm precis că de azi în șaisprezece mii de ani va fi o marți înaintea Floriilor. Dar în clipa aceea unul din ei oftă și zise: iată, acum eu am să mor, păstrează tu cronologia. Iar celălalt: și eu simt că mor. Apoi, privindu-și încheieturile mâinilor mumifiate, cu pielea ca pergamentul, pe care se aflau însemnați cu minuție cei șaisprezece mii de ani, muriră amândoi. Era într-o marți înaintea Floriilor.”

Orologiul praghez a trecut prin mai multe reparații de-a lungul timpului, una dintre cele mai importante a avut loc în anul 1948, după incendiul declanșat de trupele naziste aflate în retrageri, în 1945, la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Ceasul astronomic din Praga este decorat în partea sa superioară de patru figuri alegorice reprezentând Vanitatea umană, înarmată cu o oglindă; Zgârcenia, reprezentată printr-un negustor evreu cu nasul încovoiat, ținând în mână o pungă cu bani (ce a fost reprezentat în mod voit având nasul încovoiat) ce-și ține punga în mână; Moartea, apărând sub forma unui schelet ce anunță orele având în mâna stângă o clepsidră și, în fine, Invidia, reprezentată, nu știu de ce, sub forma unui prinț turc ce se acompaniază la o mandolină. Desigur, figurile alegorice pot fi interpretate și altfel. Trecerea vremii le-a conferit, cum i-a conferit și turnului, semnificații nebănuite.

…Vltava (a cărei denumire în germană sună straniu, Moldau, iar în maghiară Moldva, amintindu-ne de Moldova), ce străbate Praga e largă cât Dunărea, dar iute ca Bistrița. Splendidele poduri ridicate pe cursul ei sinuos seamănă cu o cingătoare împodobită cu nestemate, pe care, ca să zic așa, orașul o poartă cu mândrie la brâu-i multisecular. De departe, cursul Vltavei pare lent. Văzut de aproape, e amețitor. O mulțime de praguri și vertijuri iuți ți se învolburează în fața ochilor. Dimineața, podurile sunt liniștite, ici-colo vezi apărând câte un trecător, care furat de peisaj se apleacă peste parapet și contemplă apa. Un astfel de personaj, fiți sigur, nu e praghez (praghezul nu are timp de contemplații). E fie un vagabond, fie un artist, venit de pe cine știe ce coclauri mioritice, avid să absoarbă cu ochii săi hulpavi noi priveliști, ce poartă, cum altfel, patina unor vechi civilizații… Pentru el ordinea și curățenia care domnesc la orice pas, nu au semnificații profunde. El caută vestigiile ordinii ce s-a construit peste o dezordine impusă de războaie. Conform mentalității lui, sâmburele progresului unei civilizații izvorăște din contrariul ei. Adică din barbarie pură. Pe la orele zece, orașul începe să se mai anime. O mulțime de turiști, înarmați cu pliante, aparate de fotografiat, camere de filmat și hărți, ies ca din pământ și se împrăștie pe străzi. E o invazie în toată regula, pe care nimic n-o poate stăvili. Adevărații praghezi privesc cu destulă ostilitate la acest flux de „marțieni”, cărora nu le scapă nici un locușor neexplorat. Ei sunt, probabil, conștienți că dacă „exodul” va continuă, mulțimea de lăcuste bipede sosite din toate colțurile lumii va devora orice vestigiu, lăsând în urmă un hău istoric, la fel de înfricoșător precum un bombardament atomic. Privind podurile, fără să vrei îți apare în minte una din cele patru versiuni ale Țipătului expresionist pictat de Edvard Munch. Norvegianul Munch și praghezul Kafka par să aibă aceleași obsesii.

Dimineața, dar uneori chiar și înspre vremea prânzului, pe pod, puteți zări venind, desigur, cu pletele în vânt și buzele încleștate, câte un praghez petrecăreț. Pantofii în derivă, pantalonii cu mii de cute și ochii ațintiți în gol, mai poartă încă amprenta marșului de noapte, pe care praghezul, amețit de băutură, îl continuă și peste zi. Oare cine s-a plâns că berea de la Praga are un conținut insignifiant de alcool!? Bei, bei, și totul se duce pe apa sâmbetei! Iar aici, la Praga, sâmbăta e la fel vijelioasă ca și Vltava… Berea, chiar dacă nu conține prea multe grade, te dă de-a berbeleacul, dacă o combini cu un pic de absint. Și, cum să vă spun, la Praga absintul se găsește pe la toate colțurile. În orice băcănie alături de bomboane, banane, roșii, ardei, făină, alături de nenumărate tipuri de cașcaval și bere, pe lângă ziare, cărți, vederi și fel de fel de suvenire, dai și peste câte o butelcuță prăfuită de absint. Te înduri să cumperi una și lichidul pe care-l ingurgita Van Gogh în zilele lui de nebunie (pe toate sticlele de absint pragheze, nu știu de ce, apare portretul bărbatului cu urechea tăiată!) te coboară-n paradis. Personajul pe care l-am văzut împleticindu-se pe splendidul pod Karol, împodobit cu statui de sfinți și personaje legendare, purta întipărit pe chip ceva din perplexitatea lui Gregor Samsa, eroul Metamorfozei lui Franz Kafka, atunci când acesta s-a trezit transformat într-o gânganie scârboasă, dar mi-a amintit, nu știu de ce, și de omul din Neanderthal. Observându-l, am tras concluzia că uneori alcoolul consumat peste măsură te împinge înapoi pe scara evoluției, pesemne ca să simți mai bine pe propria ta piele distanța ce îl separă pe homo sapiens de ceilalți strămoși ai săi. E, probabil, și aceasta o lecție de viață pe care ar trebui să și-o însușească orice om ce se respectă. Uneori o astfel de introspecție îți curăță sufletul de multe păcate și te face să percepi existența un pic mai altfel decât prin prisma unui ego exacerbat… Bărbatul se sprijinea cu mâinile de parapet. Privea încruntat vârtejurile pe care le stârnea în cursul său vijelios Vltava cântată cândva de Smetana. Abisurile amețitoare ale râului îl atrăgeau la fel de mult ca și propriul său vertij din creier. Poate era un muzician, poate un pictor sau un om care mânuia condeiul cu dexteritate. Poate era doar simplu funcționar sau un muncitor ajuns pe drumuri. Poate se gândea să-și pună capăt zilelor sau poate, dimpotrivă, în mahmureala lui, punea la cale un plan diabolic de nimicire a dușmanilor. Lumea din jur îi părea străină și ostilă. Desprinzându-se de parapet, praghezul își continuă drumul. Mulțimea de pe pod se ferea din calea lui (între timp orologiul bătu orele nouă, de cât timp mă aflam oare acolo?!), făcându-i loc să înainteze. Împleticindu-se, bărbatul trecu pe lângă noi, dar la fel de bine ar fi putut să treacă și prin noi. Nu vedea, nu auzea nimic, privea în depărtare, spre colinele ce înconjurau orașul, unde se profilau în ceață crenelurile castelului praghez, de zidurile căruia stă lipită minuscula căsuță a lui Franz Kafka, vopsită în culori stridente.

Da, Praga e un oraș ordonat, care funcționează ca un ceasornic imperial. Dar, probabil, ordinea nu poate exista fără dezordine. Nu poți viețui normal într-un oraș în care oamenii se mișcă ca niște marionete. La un moment dat ceva te agasează, te scoate din sărite. Ca să nu devii și tu la rândul tău o fantoșă pe care mulțime sau doar vântul o poartă pe străzi, simți nevoia să evadezi, să ieși din contingent. Poate că nu întâmplător personajele ca Georg Bendemann, Gregor Samsa sau enigmaticul K. din scrierile lui Kafka s-au născut pe malul Vltavei. Câteodată, totul ți se pare previzibil, monoton. Și atunci podul te atrage ca un hău. Nu e de mirare, deci, că la sfârșit de săptămână un număr mare de praghezi o iau pe arătură. Viața de zi cu zi e atât de monotonă, încât simt nevoia unui experiment, a unei ieșiri din contingent. Unii se cațără pe balustradă și merg ca somnambulii. Alții țin firul liniei de-argint și colindă dintr-o parte în alta, drepți ca niște stâlpi, orașul vechi. Citind aceste rânduri, poate vă veți face impresia că praghezii sunt bețivi. E o falsă ipoteză. Ca fire, cehii sunt mai apropiați de nemți, decât de ceilalți slavi. Și ca și nemții, cehii caută în zilele de odihnă să se simtă cât mai în largul lor. Ei sunt niște sclavi ai birocrației și ai bunei rânduieli. Când birocrația însă le ajunge până-n gât, evadează la birt. Aici își permit să fie gălăgioși și impulsivi. Deseori îi vezi izbind cu pumnul sau halba în masa de brad într-un ritm sacadat. Dar gălăgia lor e logică, previzibilă și, desigur, mult mai ușor de suportat decât, să ziceam, cea stârnită la un picnic de o ceată alcătuită din câteva familii ce-și duc viața într-un „respectabil” bloc din Dacia sau Ferentari. Spre deosebire de omul balcanic îndopat cu bere, rachiu și mititei, pentru care și lunea începe într-o sâmbătă și se sfârșește joi, trezit din mahmureală, praghezul își reia locul de muncă, devenind ce a fost și mai înainte, o rotiță extrem de disciplinată într-un angrenaj ce funcționează ca un ceas.

Poate că nu întâmplător Kafka a scris aici Castelul și Metamorfoza, după cum nu întâmplător nici orice câine pe care-l vezi umblând pe străzi la Praga poartă pe chip amprenta Revoluției de catifea.

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video