Orașul lui Potemkin. Oare primarul trăiește în același Iași în care trăim și noi?

Într-o dimineață de primăvară, pe cerul vizibil de la balconul nostru și-a făcut apariția un vânturel. Ornitologia nefiind chiar punctul nostru forte, l-am fi confundat cu orice alt șoim, mai ales că vânturelul evită mediul urban. Are însă un zbor specific, staționar, care îl face recognoscibil. Nu a stat mult la vedere, ci a plecat într-ale lui. Scurtul moment de viață liberă din văzduh fiind încheiat, ne-am petrecut restul țigării privind spre pământ.

La blocul de vizavi, câțiva copii se jucau în parcarea aproape goală. Tot în parcare se joacă și copiii de la blocul nostru. Există un loc de joacă amenajat de locatari, dar e dedicat doar copiilor mici. Oricum, e minuscul: dacă te răsucești pe călcâie dai cu nasul de gard. Probabil că, în proiect, spațiul dedicat copiilor era mult mai mare. Poate exista și un spațiu verde, niște copaci care nu au mai fost plantați. Un Plan Urbanistic General ar fi cuprins cât și cum se poate construi în orice zonă a orașului, dar Iașul nu mai are PUG valabil de mai bine de 25 de ani. Un serviciu urbanistic care și-ar face treaba s-ar asigura că autorizațiile sunt respectate. Dar primarul își așteaptă sentința într-un proces în care e inculpat tocmai pentru probleme de urbanism.

Copiii care se joacă prin parcări sunt norocoși. Lângă blocul în care am locuit până acum vreo doi ani, exista un loc de joacă. Mai degrabă „locșor”, pentru că nu depășea cu mult 100 mp. Complet pustiu, exceptând dimineața, când elevii școlii din apropiere veneau să fumeze. Cândva, veneau și copiii locatarilor, după-amiaza, să se joace. Asta, până într-o zi în care trei copii au fost jefuiți în părculeț. Nimeni nu păzește locurile de joacă, pentru ca acestea să fie accesibile efectiv doar celor cărora le sunt destinate.

De fapt, majoritatea copiilor din Iași nici nu au niciun loc de joacă prin apropiere. Și-ar putea consuma energia pe terenurile de sport ale școlilor, dacă acestea nu ar fi în permanență închise în afara orelor și interzise altor copii decât elevii. Acum 7-8 ani, prefectul de atunci a propus desființarea lacătelor, astfel încât copiii să poată intra pe orice teren de sport, oricând. În fond, ce ar putea strica, pe o platformă de beton cu două porți de handbal și două panouri de baschet? După îndelungi ședințe, ideea nu a trecut de cerbicia municipalității. Cu argumentul suprem „Nu vrem să li se întâmple ceva”, s-a compus un regulament absolut aberant, care presupunea accesul doar în vacanțe sau în weekend, cu acceptul prealabil al conducerii școlii și sub supravegherea vreunui adult. Evident, lacătele au rămas la locul lor.

La fel cum au rămas, apropo de generația următoare, și pe Casa Buicliu din Păcurari, unde municipalitatea intenționa amenajarea unui Muzeu al Copiilor. Prin 2017 au fost evacuate mai multe persoane care ocupau abuziv casa aflată în ruină. Au mai trecut doi ani, până să se lanseze ideea muzeului. De atunci, am văzut două rânduri de randări pe calculator prezentând viitoarea înfățișare a clădirii. Colegii care merg la conferințele de presă ale primarului au văzut probabil mai multe planșe frumos colorate. Pentru că proiectul nu a depășit acest stadiu. Singura schimbare față de acum 8 ani e că pe gard a fost atârnată o pânză, ca să nu se vadă starea jalnică a casei. La fel cum tot o pânză înconjoară locul unde se afla cinematograful Tineretului, cum o pânză este atârnată de fostul cinema Republica, pompos rebotezat Trianon și lăsat de izbeliște. La fel cum s-au cheltuit, în 2017, 3,7 milioane lei pe Casa Callimachi de pe Cuza Vodă, pentru a fi transformată într-un „Muzeu al Centenarului”, rămas în stadiul de planșe. La fel cum Muzeul de Științe Naturale stă închis de 13 ani. Lucrările de reabilitare s-au terminat în cele din urmă în 2022, iar de atunci se tot „lucrează” pentru reamenajarea expoziției permanente. Din când în când, primarul mai prezintă o randare a visatei Săli Polivalente și a imaginatului Stadion. Dacă cineva a crezut vreodată că ele vor fi făcute, și-a luat de mult gândul de la asta. Iar randările nu ajută la nimic.

În fiecare dimineață, mașinile parcate pe marginea șoselei mele sunt pline de praf. Știți genul ăla de praf, pe care câte unul scrie „Spală-mă”. Sunt mașini pe care nu le văd după-amiaza parcate, deci care circulă. Și care sunt întreținute de proprietari. Spălătoria din stația de tramvai e plină tot timpul. Doar că e de ajuns ca peste noapte să se lase ceața sau să picure numai oleacă de rouă, pentru ca apa să preia praful din atmosferă și să-l lipească de mașini. Spălat de pe ele, praful devine nămol. Se usucă, redevine praf și intră în plămânii ieșenilor, alături de smogul mașinilor. În trei zile din patru, aplicația meteo de pe telefonul nostru ne spune că nu ar fi o idee prea strălucită să ieșim la un jogging. În a patra zi, poate plouă, iar aerul devine respirabil. Cel mai mult praf intră în plămânii celor care aleargă seara pe malul Bahluiului, cu gândul iluzoriu de a-și întreține sănătatea. I-am văzut pe unii, de-o inconștiență ce frizează disperarea, alergând pe Independenței sau pe Elena Doamna. Unii aleargă purtând măști. Și noi purtăm, constant, nu doar în sezonul gripelor, pentru a filtra cât de cât aerul ce ne arde plămânii.

Într-un oraș construit pentru oameni, aerul ar fi filtrat de copaci, de tufe, de vegetație în general. Iașul este însă chel. După ani de zile în care au fost „toaletați” cu drujba, copacii bătrâni de pe marginea străzilor au dispărut aproape în totalitate. Le-au luat locul uneori niște fire pricăjite care nu mai apucă să ajungă la maturitate. Alteori, nu le-a mai luat locul nimic. Pe strada Cucu, coborând spre Podul de Fier, se înșira un splendid aliniament de arbori, ulmi, dacă nu ne înșeală memoria. Noul Palat al Justiției nu a mai încăput însă de ei, iar copacii au fost tăiați. La fel s-au petrecut lucrurile în nenumărate locuri din Iași. Fiecare construcție nouă, fiecare lărgire a unei străzi a însemnat sacrificarea definitivă a unor arbori. Mai țineți minte splendizii copaci de pe Ștefan cel Mare, de la care primarul nostru și-a primit porecla de „Tai-tei”? Când, după îndelungi proteste ale ieșenilor, municipalitatea a catadicsit să planteze alți copaci, au fost importați tei gata crescuți, pentru ca rușinea să fie ștearsă cât mai degrabă.

Efortul nu a fost însă multiplicat și în restul orașului. Comparați Copoul de acum 20 de ani cu cel de azi, teii bătrâni ce-l străjuiau atunci cu scheletele pipernicite ce-l mărginesc acum. Pe ici, pe colo, câte unul are tricolorul vopsit pe scoarță. Semn că a fost plantat în 2018, „Anul Centenarului” și nu a reușit să crească, sufocat de fumul mașinilor. Într-un oraș asfixiat de smog, în care ar trebui plantat fiecare colț verde existent, Primăria lasă trotuarele chele de copaci, dar amenajează la Cuca Măcăii, la ieșirea din târg spre C.A. Rosetti, un parc ce va rămâne pustiu. Se poate ajunge la el doar cu mașina, pentru că… nici trotuare nu există. Ca oriunde altundeva, pietonii au fost sacrificați zeului Automobil. Trotuare tot mai înguste, străzi cât mai largi. Iașul nu este construit pentru oameni, ci pentru roți. Și nu pentru două, ci pentru patru.

Recent, într-o ședință a Consiliului Local, liberalul Eduard Boz vorbea despre traficul din Copou, din ce în ce mai aglomerat, pe măsură ce noi proiecte imobiliare se dezvoltă spre și în Rediu. Tot acel trafic intră și iese pe aleea Mihail Sadoveanu, cu o singură bandă pe sens. Soluția lui Boz? Să mai tăiem cumva din trotuare, ca să mai facem o bandă. Cu acest „hai să mai tăiem din trotuar” s-a ajuns ca peste drum de Palatul de Justiție, pe Elena Doamna, adică într-o zonă centrală, intens circulată, trotuarul să aibă un metru lățime. În care, culmea ridicolului, a mai fost înghesuită și o „pistă” de biciclete. Că în orice oraș care se respectă din Europa asta, problema traficului auto a fost rezolvată nu prin sacrificarea pietonilor, ci dimpotrivă, prin lărgirea spațiilor dedicate lor, bicicletelor și transportului în comun nu pare să fie intrat încă în creierul edililor. Au bătut Europa în lung și-n lat în „deplasări în interes public”, concedii pe banii noștri, fără să fi înțeles nimic.

Așa-zisele „piste de biciclete” din Iași nu sunt altceva decât trotuare colorate diferit. Nicio trecere de pietoni nu este prioritizată pentru biciclete. Din Fundație până în Târgu Cucu e un kilometru. Dacă ai încerca să parcurgi acest un kilometru pe bicicletă, ar trebui să cobori din șa la Mitocul Maicilor. Să treci pe lângă blocul Carmen pe un trotuar lat de o jumătate de metru. Să cobori iar la intersecția cu Vasile Alecsandri. Să te strecori printre pietoni la Muzeul de Științe Naturale, unde clădirea înaintează până aproape de bordură. Să cobori iar din șa la intersecția cu Teodor Burada. Din nou, la cea cu I.C. Brătianu. Iar, la cea cu Vasile Stroescu. Din nou, la intersecția cu George Enescu. Și să intri în plină viteză în stația de autobuz din Târgu Cucu, veșnic arhiplină, pentru că pista trece fix pe acolo. Ce geniu al Primăriei a gândit așa ceva, în locul unei piste vopsite simplu pe carosabil, ca oriunde în lumea civilizată? S-ar putea scrie o pagină de ziar despre pistele care încep de niciunde și se termină nicăieri, despre băncile montate de Primărie direct pe pistă, ca în Păcurari, de tonetele care blochează pista sau despre punctele în care pietonii și bicicliștii trebuie să se încalece efectiv unii pe alții.

Implementarea benzilor unice a rămas la stadiul de vis. Cele câteva locuri în care s-au înfipt popici în asfalt, pentru a separa traficul autobuzelor de cel al mașinilor doar au mutat problema, fără a o rezolva. Circuli rezonabil din capăt CUG până în Podu Roș, dar mori acolo așteptând să traversezi intersecția. Pe Nicolae Iorga, mori în Podul de Piatră. În restul orașului, autobuzele merg cum dă Dumnezeu și mila celorlalți șoferi.

Dar primarul nu trăiește în același oraș cu noi. Nu are probleme cu parcarea, pentru că acasă își lasă mașina în curte, iar la Primărie are loc rezervat. Nu stă blocat la semafoare, pentru că drumul spre birou îi este deschis și străjuit de polițiști locali. Nu se înghesuie în tramvaie, nu trebuie să-și facă loc la coborârea pe un refugiu îngust de doi pași printre călători care vor să urce. Nici nu respiră același aer ca noi. Pe Platoul Însorit sunt copaci, iar pe Ștefan cel Mare nu trec mașini. Pe geamul biroului vede o magnolie magnifică, nu tei piperniciți și un strat frumos de flori, nu bălți și noroaie. Trăiește în orașul visurilor sale. Orașul lui Potemkin. Curățel, cu gazon și floricele, bun de poze. După un primar care se lăuda că a știut să administreze sărăcia, fără a încerca să facă nimic pentru a o schimba, și un altul care a avut pe mână 113 milioane euro alocate Iașului ca pol de creștere, pe care i-a investit în infrastructura orașului și în buzunarul propriu, avem un primar orb și surd la problemele Iașului, preocupat doar de culoare și sclipici. Abia ce a anunțat că se apucă de modernizat Piața Unirii. Pentru a doua oară.

Publicitate și alte recomandări video