Postul - simplitate şi cumpătare

Postul se ţine doar cu ajutorul lui Dumnezeu. Numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Omeneşte vorbind, e foarte greu, dacă nu chiar imposibil de revenit la simplitate şi cumpătare. Postul nu este un scop în sine, o încordare a voinţei sau o testare a limitelor. Sigur, el este şi un exerciţiu de libertate. Când ne propunem să postim, adică să disciplinăm toate simţurile noastre, să ne ţinem mintea departe de atâta nor de influenţe, atunci constatăm cât de (ne)liberi suntem. Conştientizăm că, de fapt, sunt multe lucruri care ne leagă de această lume şi suferim de multe adicţii, chiar dacă mai puţin vizibile ca, spre exemplu, alcoolismul.

Încât postul este un soi de luptă de eliberare a sufletului şi a trupului de sub orice fel de putere străină. De altfel, postul ne şi ajută să redevenim stăpâni peste viaţa noastră, peste trup şi peste mintea noastră. Dar, mai presus de toate, postul este un loc de întâlnire cu Dumnezeu: eu postesc pentru că acesta este un mod de a mă conecta la dumnezeire, de a relaţiona cu Dumnezeu. Ca şi rugăciunea sau împlinirea altor precepte evanghelice, postul îmi deschide uşa Împărăţiei, uşa unei alte realităţi decât cea pământească (dar care o înglobează pe aceasta). Iar postul poate fi ţinut doar dacă Îl rog pe Dumnezeu să-mi dea putere să-l ţin, dacă Îl las pe El să-mi revigoreze puterile mele slăbite, pervertite chiar, de atâta „înlumire”.

În căutarea sensului

Două aspecte sunt specifice omului contemporan, nemaiîntâlnite de-a lungul istoriei. În primul rând, sub influenţa unei anumite bunăstări economice, a urbanizării şi, mai ales, a unei risipiri în mediul virtual (includ aici şi internetul, şi televiziunea, dar şi orice fel de exces de tehnică), lipsit fiind de suportul comunităţilor tradiţionale, în care se reglau cumva natural diferitele probleme, omul de azi a devenit un soi de pacient al spitalului numit „lume”. El aşteaptă de la Biserică un cuvânt vindecător, terapie spirituală, mângâiere şi integrare într-o comunitate de iubire. Al doilea aspect pe care vreau să-l subliniez este acela că omul de azi are o foame crescândă de sens. El caută răspunsuri şi un rost pentru propria-i viaţă. Iar Biserica asta şi oferă, căci Hristos este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6).

De ce ar merge oamenii la biserică?

Unii consideră că pot avea o relaţie directă cu Dumnezeu şi nu le trebuie nici un fel de mijlocitor. Dar cei oneşti, sinceri în demersul lor spiritual, ajung repede la concluzia că nu te poţi mântui de unul singur, că omul are o structură comunitară şi că nu poţi avea pe Dumnezeu într-o inimă care nu-i cuprinde pe toţi oamenii. Pentru că în noi este înscrisă chemarea aceasta, „ca toţi să fie una” (Ioan 17, 21): una cu Dumnezeu, una cu tot omul. Şi numai în Biserică avem această conştiinţă, că suntem „mădulare ale trupului Lui” (Efeseni 5, 30), că suntem în legătură de iubire unii cu ceilalţi, şi toţi cu Domnul. De aceea, omul are nevoie să găsească în biserica de parohie o mare familie, să simtă că a ajuns, în sfârşit, acasă. Dacă nu e aşa, este vina noastră, mai ales a celor ce păstorim aceste comunităţi, şi e firesc ca oamenii să nu se regăsească într-un spaţiu rece, populat cu indivizi, nu cu prieteni, în care domină ritualul formal şi o predică sforăitoare, atemporală.

Biruiţi fiind, Îl întâlnim pe Hristos

Chiar şi dacă ne simţim biruiţi, suntem osteniţi şi cu multe răni după o zi petrecută în lume, important e ca în acest „iad” să-L lăsăm pe Dumnezeu să coboare. Să nu uităm că icoana Învierii, cea canonică, este icoana coborârii lui Iisus Hristos în iadul („şeolul” sau „locuinţa morţilor”) în care mergeau toţi oamenii începând cu Adam şi Eva. Să ne asumăm această condiţie umană, acest tip de iad pe care-l trăim pe pământ, dar acceptând ca Hristos să coboare până la noi. El, Cel Care a biruit porţile iadului şi ne-a redeschis Raiul. Un astfel de Dumnezeu avem, Unul care coboară până la cele mai de jos ale noastre, pentru a ne ridica la cele mai de sus ale Lui.