Pagere pentru Hezbollah

Prin atacul de antologie împotriva Hezbollah, miile de pagere care au explodat, urmate de radiotelefoanele care au explodat și ele, Israelul care, așa cum face de obicei, nu-și asumă niciodată explicit astfel de acțiuni, a paralizat temporar întreaga rețea de comunicații a organizației teroriste demonstrând, încă o dată, gradul extraordinar de penetrare a Iranului și a aliaților săi de către serviciile sale de securitate. Se adaugă la alte acțiuni recente prin care au fost eliminați liderul politic al Hamas, Ismail Haniyeh, chiar la Teheran, și liderii militari ai Hezbollah, Fuad Shukr și Ibrahim Aqil (cel care a organizat atentatul din Liban care a dus la uciderea a aproape 300 de militari americani), la Beirut.

Dincolo de impactul concret reprezentat de compromiterea lanțului de comandă al Hezbollah, la fel de serios, dacă nu chiar mai serios, este cu siguranță impactul psihologic. Organizația teroristă a reacționat între timp (au fost trimise 140 de rachete înspre Israel), dar fără îndoială este sever afectată. Pe de altă parte s-a aflat că serviciile secrete israeliene au dejucat o serie întreagă de încercări de asasinat ale Iranului vizând personalități de vârf: premierul Benjamin Netanyahu, ministrul Apărării, Yoav Gallant, directorul Shin Bet, fostul ministru israelian al apărării, Moshe Ya’alon.

Suntem oare în pragul unei escaladări periculoase care ar putea duce la un război generalizat? În astfel de situații, la limita de avarie, nimic nu este exclus, dar în general multe analize merg pe ideea că încă nu suntem în acest punct critic. „Nici Iranul, nici Hezbollah nu au prea multe de câștigat dintr-o conflagrație regională sau dintr-un război cu Israelul în Liban, în special dintr-un război pornit în numele Hamas”, subliniază o excelentă analiză din The Atlantic care în același timp nu vede posibil un acord între Israel și Hezbollah care ar presupune și o schimbare radicală de atitudine la Teheran, unde obiectivul strategic declarat rămâne acela de distrugere a statului Israel.

„Pentru Iran, Hezbollah este un bun prețios care nu trebuie irosit. Teheranul consideră că miliția – și cele aproximativ 150 000 de rachete, multe dintre ele cu ghidare de precizie – reprezintă principalul factor de descurajare împotriva unui atac israelian sau american asupra teritoriului său, în particular asupra instalațiilor sale nucleare. Utilizarea acestei capacități în Gaza ar fi irațională din punctul de vedere al Iranului. Gaza nu are nicio semnificație strategică, religioasă sau istorică pentru Iran – sau pentru oricine altcineva în afară de palestinieni, israelieni și de unii egipteni.” Hamas este important pentru Teheran ca vârf de lance împotriva Israelului, dar nu este la fel de prețios ca Hezbollah. În fapt, Hezbollah și Hamas s-au aflat într-un conflict deschis, între 2012 și 2019, în timpul războiului civil din Siria, în care Iranul a sprijinit regimul Assad, când s-au aflat pe baricade opuse. Hamas este o organizație fundamentalistă sunnită legată de Frăția Musulmană, iar includerea sa în „axa de rezistență” a Iranului șhiit este un mariaj de conveniență.

Însă, pe de altă parte, Hezbollah nu are nici un interes să ajungă la un acord cu Israelul (pentru care a militat administrația Biden) pentru că asta ar însemna delegitimarea internă a grupării care joacă și un rol politic în Liban. Așa că Israelul are puține șanse să obțină retragerea Hezbollah la o distanță de 25 km față de graniță ceea ce i-ar permite să-i readucă în zonă pe cei 70-80 de mii de refugiați plecați din nordul țării. Așa se explică intensificarea atacurilor la adresa Hezbollah cu precizarea că un atac terestru nu este foarte probabil.

Situația din Orientul Mijlociu rămâne însă extrem de complicată, cu atât mai mult cu cât peste conflictele vechi de zeci de ani, peste ostilitatea musulmană față de însăși ideea existenței în sine a statului Israel, peste agenda destabilizatoare a Teheranului shiit care urmărește dominația regională, lucru inacceptabil pentru Arabia Saudită și celelalte țări sunnite, se suprapune competiția geopolitică dintre Occident și puterile revizioniste în frunte cu Rusia și China care se implică și ele direct în zonă.

Așa că, deși Israelul a obținut o serie remarcabilă de succese tactice, este aproape imposibil de imaginat o rezolvare diplomatică pe termen mediu sau chiar lung. „Lăsând la o parte comploturile dejucate și pagerele explozive, amenințarea este departe de a se fi încheiat”, se scrie într-un editorial din Jerusalem Post. Pentru că, în realitate, principala problemă pentru Israel rămâne Iranul. Din acest motiv, același cotidian aduce în discuție dezbaterile din Israel privind urgența luării unei decizii privind un atac direct asupra Iranului. „Experții discută dacă atacarea Republicii Islamice va duce la un război regional care ar putea ruina Israelul sau dacă acum este momentul să tăiem capul caracatiței – înainte de a fi prea târziu.”

Generalul-maior (rez.) Itzhak Brik, care a luptat în Războiul Yom Kippur din 1973, și în trecut a formulat critici față de ceea ce el a numit „reduceri iresponsabile” ale armatei (IDF), este ferm convins că un război cu Iranul acum ar duce la distrugerea Israelului. Israelul s-ar afla într-o poziție imposibilă dacă s-ar confrunta cu un război regional pe mai multe fronturi simultan cu Libanul, Siria, Iordania, palestinienii din Cisiordania și, „Doamne ferește”, Egiptul. În afară de asta, mai subliniază el, cu trimitere la contextul geopolitic, Iranul este susținut de Rusia, China și Coreea de Nord, care nu vor să-și piardă partenerul strategic din regiune, în timp ce Statele Unite, și din cauza opoziției interne (mai ales dacă democrații vor controla în continuare Casa Albă) ar ezita să se implice într-un război care s-ar putea transforma într-unul mondial. O opinie susținută chiar în prezent de reticența extremă a administrației Biden de a intra într-o confruntare deschisă cu Iranul. Abordare criticată într-un articol din Foreign Affairs care discută criza prin care trece politica de descurajare a Americii în Orientul Mijlociu.

Autorii consideră că teoria clasică a descurajării nucleare care pleacă de la ideea că fiecare parte poate lansa o a doua lovitură devastatoare ca răspuns la un atac din partea adversarului, „distrugerea reciprocă asigurată”, teorie care funcționează în cazul puterilor nucleare China, Franța, Rusia, Regatul Unit și Statele Unite, care dețin masiv dețin această capacitate, nu mai operează atunci când e vorba de actori nestatali precum Hezbollah și Houthis. „Gherilele nu dispun de obiectivele militare de mare valoare ale statelor. Și deoarece unitățile de gherilă sunt mobile și se ascund bine, sistemele de rachete pe care le folosesc sunt greu de distrus. Liderii gherilelor au, de asemenea, o toleranță ridicată la riscul personal, deoarece mulți se așteaptă sau chiar doresc să devină martiri, ceea ce face ca amenințarea de a fi ucis într-o lovitură aeriană americană să fie un factor de descurajare slab.”

Lucrurile au devenit și mai complicate după ce alți actori statali cu tendințe agresive, un exemplu fiind Coreea de Nord, au ajuns să dispună de arme nucleare. De altfel, este o opinie larg împărtășită că și Iranul se va afla în curând în aceeași situație. Și, susține generalul Brik, încercarea de a împiedica Iranul să obțină arme nucleare „este o dezvoltare care nu mai poate fi oprită”. În afară de asta există, în opinia sa, alte vulnerabilități periculoase: armata siriană se reconstruiește, granița dintre Iordania și Israel, lungă de 300 de kilometri, este „practic lipsită de apărare”, pe aici intră arme introduse clandestin din Iran în Israel și în Cisiordania, iar Iranul sprijină constituirea unor miliții pro-iraniene clandestine în interiorul Regatului Hașemit.

Accentul retoric al administrației Biden pus pe „împiedicarea escaladării” conflictelor din Orientul Mijlociu, complementat prin presiuni exercitate asupra Israelului pe care îl descurajează să acționeze mult mai sever împotriva Hezbollah, să intervină militar în Rafa – solicitare de care Bibi Netanyahu nu a ținut cont, sau să încheie un acord cu Hamas, pare o poziție rezonabilă la prima vedere, dar în realitate are exact efectul invers. Temerea administrației Biden de extindere a conflictului, inclusiv din considerente electorale legate de alegerile din 5 noiembrie, este exploatată de Iran și grupările teroriste care văd în asta un semn de slăbiciune.

În acest context, Brik este de părere că Israelul ar trebui să construiască o alianță strategică cu națiunile occidentale și cele arabe moderate, creând astfel un „echilibru de descurajare” împotriva Iranului și a partenerilor săi. În esență, el merge pe un scenariu asemănător cu cel al Războiului Rece, transpus în Orientul Mijlociu: un bloc occidental versus un bloc estic care se echilibrează reciproc și previn războiul global: „Israelul de astăzi, în războiul său împotriva lumii arabe, fără o superputere care să-l ajute și să lupte alături de el, nu va supraviețui”.

Ceea ce complică însă această analiză este că nu ia în calcul dinamica geopolitică și constrângerile politice interne din spațiul occidental în care comunități musulmane substanțiale pun presiune asupra guvernelor din Europa de Vest și, după cum s-a văzut, din Statele Unite, pentru decuplarea de Israel, sau chiar chiar boicotarea acestuia. Un exemplu recent fiind deciziile luate de noul guvern laburist de la Londra care a blocat exportul unor livrări de repere militare către Israel.

Nemaivorbind de faptul că întregul context internațional este unul defavorabil Israelului. Am avut recent un exemplu. La Adunarera Generală ONU a fost un vot copleșitor, 124-14, cu 43 de abțineri (între care și România) în favoarea unei rezoluții al cărui text s-a bazat pe avizul consultativ al Curții Internaționale de Justiție din iulie, conform căruia ocupația de către Israel a teritoriilor palestiniene a fost ilegală. În favoarea rezoluției au votat, între alte țări din Europa, Franța, Spania, Belgia, Estonia, Grecia, Irlanda, Letonia, Norvegia, Finlanda, Portugalia (Ungaria și Cehia au votat împotrivă, la fel Statele Unite). Merită subliniat și faptul că secretarul general ONU, Antonio Guterres, a declarat că susține avizul CIJ și că va respecta votul, care solicită IDF să se retragă la liniile de încetare a focului din 1948 în termen de 12 luni. Este vorba de o nouă rezoluție care, plecând de la argumente discutabile clamând principii înalte, operează extrem de selectiv în funcție de forța țărilor membre și de interesele lor politice sau economice. E greu de crezut că același gen de solicitări imperative ar putea fi formulate la adresa Rusiei în privința teritoriilor ocupate în estul Ucrainei sau a Chinei, care a anexat Tibetul și amenință acum Taiwanul.

De partea cealaltă, expertul în securitate Yair Ansbacher, fost luptător în Maglan, o unitate de comando din IDF, este convins, din contra, că pentru a evita distrugerea Israelului, războiul cu Iranul este o necesitate în acest moment când Teheranul este foarte aproape de a dispune de arme nucleare ceea ce îi va permite să ofere o umbrelă nucleară teroriștilor din întreaga lume. La aceasta, adaugă el, mai trebuie luată în calcul posibilitata unei administrații americane ostile în urma alegerilor din noiembrie.

În aceste condiții, atacarea Iranului ar fi ultima șansă a Israelului înainte de a se confrunta cu amenințarea existențială reprezentată de o Republică Islamică nucleară. În opinia sa, dacă Israelul lovește cele două centre importante, Teheran și Qom, s-ar deschide calea pentru o revoltă populară care ar mătura de la putere regimul teocratic. „Iranul este un dușman teribil și amenințător, care combină înțelepciunea cu religia extremă”, crede Ansbacher. „Pe de o parte, iranienii sunt foarte mândri de civilizația lor antică, inclusiv ayatolahii, au aspirații imperialiste în ADN-ul lor, iar pe de altă parte sunt radical religioși. Spre deosebire de alte popoare din regiune, capacitățile lor tehnologice și științifice sunt avansate. Ei sunt dornici de cunoaștere, au studiat în universități de top din Occident și au studiat și Occidentul. Spre deosebire de noi, care nu înțelegem prea bine alte culturi, ei înțeleg cultura liberală modernă, inclusiv vulnerabilitățile ei.”

Prin tăierea capului „caracatiței de la Teheran”, adaugă Ansbacher, nu doar că vor fi afectate serios brațele acesteia, rețeaua de grupări teroriste, Hezbollah, Houthis, Hamas, Jihadul Islamic, dar în plus va beneficia de asta Occidentul în ansamblu prin mesajul transmis aliaților Teheranului, nucleul revizionist reprezentat de China, Rusia și Coreea de Nord. Problema este că deși argumentele sunt în bună măsură valide și riscurile pe care le incumbă o decizie de atac masiv asupra Iranului sunt considerabile. Mai ales în actualul context geopolitic, pentru că până la urmă ceea ce se întâmplă în Orientul Mijlociu trebuie privit în strânsă legătură cu războiul din Ucraina, cu tensiunile din zona Taiwanului și în general al asaltului asupra Occidentului, în special asupra Statelor Unite, coordonat de China și Rusia.

Publicitate și alte recomandări video