În sinaxarul consacrat de Biserică, cel care a fost sursa de inspiraţie pentru generosul personaj Moş Crăciun, Sfântul Nicolae e descris ca fiind „blând, fără de răutate şi smerit cu duhul”. La primul Sinod Ecumenic al Bisericii, cel din 325, de la Niceea, convocat de Sfântul Împărat Constantin cel Mare, despre Sfântul Ierarh ni se spune că, „aprinzându-se cu râvnă dumnezeiască ca al doilea Ilie, a îndrăznit în mijlocul soborului a ruşina pe Arie, nu numai cu cuvântul, ci şi cu fapta, lovindu-l pe Arie peste faţă”. Momentul pare în dezacord cu blândeţea Sfântului şi cu bunul-simţ care ne învaţă că o lovitură nu poate constitui un „argument” într-o dispută.

Părintele Ioan-Florin Florescu a investigat importante texte haghiografice, documente istorice şi reprezentări iconografice ale vieţii Sfântului Nicolae de-a lungul secolelor şi a ajuns la concluzia că „povestea pălmuirii lui Arie de către Sfântul Nicolae nu este cunoscută de marea Tradiţie a Bisericii. Ea apare în Occident, spre secolul al 14-lea, de unde trece în Răsărit, câteva secole mai târziu, găsindu-şi consacrarea abia în secolul al 18-lea, în Erminia lui Dionisie din Furna” (Ioan-Florin Florescu „Lumea ca o zi de vineri. Din jurnalul unui preot misionar”, Editura Doxologia, Iaşi, 2021, p. 215). Şi nu cred că e cineva care să nu rezoneze cu afirmaţia că dreapta credinţă nu poate fi „apărată cu pumnul în obrazul adversarului” (op. cit., p. 215).

Pe de altă parte, nu puţini sunt cei care susţin că episodul lovirii lui Arie e real, chiar dacă apare consemnat foarte târziu. Se invocă fapte din Vechiul Testament, dar şi episodul alungării din templu cu biciul a vânzătorilor de animale şi a schimbătorilor de bani (V. Ioan 2, 15). Moise, „omul cel mai blând dintre toţi oamenii de pe pământ” (Numerii 12, 3), a omorât pe un egiptean „pentru că bătea pe un evreu dintre fiii lui Israel, fraţii săi” (Ieşirea 2, 12). Mai mult, „acest om blând a socotit drept ca Datan şi Aviron şi Core să fie înghiţiţi de pământ, pentru că s-au răzvrătit împotriva preoţiei, şi ca şi alţii să fie arşi cu foc din cer, când au adus la jertfelnic foc străin. Şi David cel blând a ucis pe Goliat, a pus pe fugă armata filistinilor şi a repurtat o victorie strălucită. Căci aceasta este mai cu seamă specific omului blând, să ierte cele aduse împotriva lui, dar să pedepsească pe cei nedrepţi” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, Doxologia, Iaşi, 2011, p. 266).

Cred că o soluţie pentru ieşirea din această dispută, care se înteţeşte de la an la an, putem găsi într-un episod mai aproape de zilele noastre, relatat de Mitropolitul Ierotheos Vlachos. E un fragment din viaţa Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul:

„Odată l-am vizitat pe Părintele Paisie împreună cu un student la Teologie, care se afla la o vârstă critică. Când l-a întrebat despre studiile lui, studentul i-a răspuns cu nepăsare despre o lucrare legată de creaţia omului. La un moment dat, i-a spus Părintelui Paisie:

– Odată, Dumnezeu, neavând ce face, i-a creat pe Adam şi pe Eva, ca să-I treacă timpul.

Atunci am văzut pe Părintele Paisie cum a ridicat fulgerător mâna şi i-a dat aceluia o palmă puternică. Studentul s-a pierdut, a făcut ochii mari şi nu-i venea să creadă. Apoi a început să plângă cu suspine ca un copil mic. Părintele Paisie l-a privit, dar nu a spus nimic, ci l-a lăsat să plângă. După o vreme l-a întrebat:

– Binecuvântatule, ce sunt cele pe care le-ai spus? Vino cu mine!

Atunci l-a luat de mână, ca mama pe copilul mic, l-a dus la chiuvetă şi i-a spus:

– Spală-ţi faţa!

Apoi i-a dat un prosop ca să se şteargă pe faţă, după care a început cu gingăşie şi multă dragoste să-i arate greşeala şi să-i spună că nu trebuie să vorbim necuviincios despre Dumnezeu şi despre lucrarea Sa” (Nicolae Zurnazoglu, Cuviosul Paisie Aghioritul. Mărturii ale închinătorilor, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2006, p. 36-37).

Vedem, aşadar, pe Sfântul Paisie cum pălmuieşte, în chip neaşteptat, dar din dragoste, pe acel student la Teologie, din dorinţa de a-l ajuta să se trezească din rătăcirea lui. Încât aşa am putea înţelege şi legendara palmă – presupunând că episodul e real – dată lui Arie de Sfântul Ierarh Nicolae: nu ca pe o punere la punct a adversarului ci, dincolo de râvna înflăcărată pentru adevărul credinţei, ca fiind o ultimă metodă încercată spre a-l ajuta pe Arie ca măcar în felul acesta să se trezească din rătăcirea lui. Când vezi pe cineva că stă să cadă – din neatenţie, din nepăsare, din neştiinţă – într-o prăpastie, nu-i şopteşti blând să ia aminte, ci strigi la el din toţi rărunchii, avertizându-l de pericolul în care se află.