Acum cincisprezece ani „tot-poporul”, cu liderii lui aleşi, experimenta fericirea certitudinii intrării în Uniunea Europeană, a umplerii conturilor publice cu bani comunitari. Nu pricepea nimeni că banii vin numai prin proiecte. Dacă proiectele sunt mari, atunci sumele accesate sunt importante. Dacă proiectele sunt ridicole, vezi punctele de informare turistică şi parcurile realizate cu bani europeni prin satele din ţară, atunci puţinii bani atraşi sunt risipiţi fără rost. Nu pricepea nimeni că proiectele de interes naţional se fac în institutele mari de proiectare desfiinţate deja şi, desigur, n-a priceput nimeni că patruzeci de ani de administraţie comunistă planificată cu proiecte cincinale i-a îndepărtat pe bieţii români de la ideea necesităţii proiectelor.

În ultima vreme se vorbeşte cu admiraţie despre minunatul proiect de reabilitare, pe bani europeni, a centrului istoric al oraşului Oradea. Dar puţini ştiu că acest proiect a fost realizat în cincisprezece ani! Este perspectiva reală a marilor investiţii publice din momentul definirii temei până la finalizare. Evident, într-o legislatură de patru ani, politicianul efemer, în pixul căruia se află decizia, nu este interesat de asemenea viziuni!

Pandemia a clarificat deficienţele structurale grave ale sistemului de sănătate publică. În treizeci de ani de pace şi democraţie nu a existat un proiect real, complet pentru modernizarea acestui sistem. Dacă în sănătate, „cea mai bună dintre toate” stăm aşa de prost, e logic ca şi în celelalte domenii, cu excepţia pensiilor speciale, situaţia să fie similară.

După 1990 politicienii noştri au renunţat subit la planurile cincinale. Ele au fost înlocuite cu simple, neruşinate promisiuni quaternale. Avem o bogată experienţă a problemelor grave: epidemii, mortalitate infantilă, accidente rutiere, cutremure, inundaţii, secete, incendii. Toate provoacă reacţii conjuncturale însoţite de promisiuni deşarte. Într-un fel este logic. Proiectele majore sunt fără beneficii materiale şi politice imediate. În consecinţă sunt amânate sine die, iar vinovaţii sunt întotdeauna alţii, nu cei aflaţi la pupitrele de comandă. Prin urmare, într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu, pandemia va trece. Va intra în capitolul amintiri şi experienţă. E puţin probabil să-i facă pe români, mai ales pe cei care îi conduc, pragmatici, eficienţi. Sunt prea lipsiţi de pregătirea necesară bunei guvernări şi prea dezinteresaţi de proiectele care depăşesc orizontul alegerilor următoare. Dacă la nouăzeci de ani de la ideea legării provinciilor istorice cu autostrăzi nu s-a concretizat mai nimic, la ce ne putem aştepta? La absorbţia celor 83 de miliarde de euro? Unde sunt proiectele?

În concluzie, rămânem în continuare amăgiţii promisiunilor măreţe, cu riscul experimentat deja, al expunerii la tot felul de nenorociri comunitare... Avem, nu-i aşa, consolidată gena adaptabilităţii la fatalităţi. Cei mai întreprinzători, mai tineri, au totuşi o soluţie, părăsesc ţara pentru o viaţă materială mai bună, echilibrând balanţa scăderii iremediabile a natalităţii din ţările dezvoltate. Ceilalţi rămân cu o boală mai gravă ca orice pandemie, neputinţa de a construi un viitor.

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului