Caută 
1 MIN
Tot mai multe voci se arată îngrijorate de ofensiva blogurilor asupra criticii literare. Nu cred în „democratizarea“ intervenţiei critice. E simplu de ce: critica literară e o meserie în sine, un domeniu, ca atâtea altele, care pretinde pregătire specială, muncă şi poate un tip aparte de talent. Şi încă ceva, la fel de important: caracter.
Nu oricine îşi dă cu părerea pe un blog despre o carte devine, numai prin asta, critic literar. Aşa cum nu poţi fi pianist sau dirijor din intuiţie, nu poţi fi nici scriitor numai din talent. Cu atât mai puţin critic literar. Nici măcar aşa cum Monsieur Jourdain devenea prozator. Confuzia poate să apară pentru că asistăm azi, prin internet, prin reţelele de socializare, la o lăbărţare de necontrolat a spaţiului public. Umberto Eco avea dreptate: orice prost care are un cont de facebook se socoteşte persoană publică şi are impresia că opinia lui contează. Ei bine, nu contează! Competenţa nu are legătură cu democraţia. Nu oricine îşi dă cu părerea despre ceva se şi pricepe. Dar: într-un mediu atât de haotic şi lipsit de sistem cum este internetul, aproape oricine îşi va găsi un public, mai restrâns sau mai extins, care să-l urmărească. Ce are a face critica literară cu asta? Ea este o parte esenţială a literaturii, este, de fapt, sistemul imunitar al literaturii. Mediul ei de manifestare este câmpul literar. În această convenţie, pe care puţini o înţeleg, ea îşi face lucrarea. Sigur că ea contează enorm: orice scriitor este interesat de o receptare competentă, profesionistă. Deşi, e adevărat, în special dinspre corectitudinea politică vin presiuni tot mai mari asupra ideii de valoare, de canon, operaţii de selecţie considerate discriminatorii. Or, critica literară tocmai asta trebuie să facă şi cumva încă mai face: desparte valoarea de nonvaloare. O operaţie esenţială, în absenţa căreia literatura se dizolvă de la sine. Dacă mai contează? Da, dar mult mai puţin decât conta înainte de 1990, când specificul estetic al literaturii era mult mai portant, poate şi ca metodă de eludare a ideologicului. Câmpul literar s-a mediocrizat mult în ultimii ani (Uniunea Scriitorilor are o contribnuţie aparte la această stare – şi, te rog, nu îmi cere să scot propoziţia asta!), ceea ce explică şi criza de autoritate (temporară, sper) a criticii literare.
***
Un critic poate să greşească. Doi critici încă nu fac o comunitate. Dar critica, în ansamblul ei, nu poate da pe alături. De aceea, canonul este un complex de analize, verdicte, rezultat al unei sume de interpretări diferite. Asta e o explicaţie principială. Dar răspunsul cel mai simplu şi poate mai adecvat ar fi: critica literară s-a degradat. Există critici de casă, cu agendă, care scriu numai despre scriitorii agreaţi de redacţia sau de grupul lor de interese. Când o carte cade între două astfel de grupuri de interese, rezultatul e profund derutant. Exemplele sunt la îndemână, nici nu are rost să le mai numim, ştim cu toţii care sunt găştile şi taberele în viaţa literară de azi. Trist este că din cauza unor astfel de sforării critica literară a pierdut din autoritate.
***
Să admitem că în ultimele decenii societatea noastră s-a modificat radical: nimic din lumea noastră, din modul în care este ea articulată, la nivelul practicilor sociale, al mentalităţilor, al imaginarului mai ales (şi ăsta e un lucru esenţial !) nu mai seamănă cu ceea ce era acum 30 de ani. Literatura, fireşte, s-a repliat, nu putea rămâne anchilozată în ritmurile şi tipurile ei discursive anterioare. Se citeşte azi cu totul altfel decât se citea înainte de 1990. Prin urmare, se şi scrie cu totul altfel. Schimbarea este radicală. De aceea, criticii rămaşi în urmă cu lecturile sau cei fideli codurilor literare ale generaţiei lor nu mai gustă literatura actuală. Greşesc profund atunci când nu îşi asumă lipsa de competenţă sau de lectură şi o aruncă la coşul de gunoi în două fraze, pe necitite. E dificil să schiţezi un portret al ultimei generaţii de scriitori. Şi eu, încă nu bătrân, mă simt un pic depăşit. Prima caracteristică la care mă gândesc este că, cel mai adesea, literatura nu mai vine din literatură, ci din tot felul de alte surse : din cinematografie, din reţelele de socializare, din „realitatea“ nemetabolizată, din muzică, din tot felul de experienţe „epifanice“, care contorsionează realitatea sau priza la ea, mult mai la îndemâna tinerilor de azi decât nouă, acum 20 de ani. Literatura nu mai are prejudecata de a fi sau încăpăţânarea de a rămâne o artă. Cultivă literalitatea mult mai insistent decât literaturitatea (e şi mai la îndemână). Stilistic s-a simplificat mult. În orice caz, prin educaţie, mulţi dintre tinerii scriitori nu mai cred în estetic, pate nici nu îl mai pot identifica. Prin urmare, literatura lor are o miză direct existenţială sau socială, ideologică, fără a-şi mai pune problema înscrierii într-o tradiţie discursivă strict literară.
Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide“, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
