Paolo Giordano, un scriitor de succes încă de la debut

Contaminarea e doar un simptom

 

Nu cu mult timp în urmă a publicat un volum eseistic despre fenomenul global din această pe­rioadă, Covid-19, În vremea contaminării (Editura Polirom, 2020, traducere și note de Anamaria Gebăilă). „Natura preferă creșterile vertiginoase sau mult mai lente, func­țiile exponențiale și logaritmii“, a scris italianul în acest eseu, în care a legat matematica de mediu și s-a arătat îngrijorat de felul în care va evolua situația: „tot ceea ce se întâmplă cu Covid-19 se va întâmpla tot mai adesea. Contaminarea e doar un simp­tom. Ecologia este infectată“.

Paolo Giordano a început să-și scrie eseul despre pandemie în februarie 2020, când în lume erau numai 85.000 de cazuri confirmate în privința infectării cu virusul Covid-19. Acum sunt deja aproape 19 milioane de îmbolnăviri înregistrate pe site-ul worldometers.info și peste 700.000 de decese cauzate de acest virus care a răsturnat omenirea cu imprevizibilitatea lui.

Cartea lui Giordano despre Covid-19 merită citită pentru că limpezește în sens matematic ecuația virusului – înțelegi cum se extinde și cum ar putea fi oprit, dar, dincolo de asta, îți oferă posibilitatea de a privi totul din exterior, prin prisma relației dintre comportamentul uman și mediu ori a modului în care tot ce facem are o consecință externă. Concluzia acestei cărticele este că ar fi bine ca omul, măcar pentru o perioadă, să facă un pas în spate, să ia o pauză de la toată agitația lui cotidiană. Un mesaj cald, liniștit, lipsit de încrâncenare, care corespunde tonului folosit de Paolo Giordano în romanele sale traduse în limba română și publicate de Editura Polirom, Singurătatea numerelor prime și Devorarea cerului.

„Locuiesc la Roma, dar e ca și cum n-aș mai fi aici. Orașul în care trăim cu toții este acum mai întins și mult mai eteric, centrul nostru afectiv de greutate se îndreaptă spre nordul țării – o geografie nouă, formată din zone roșii care se tot extind pe harta epidemiei și din talk-show-uri la care ne uităm seară de seară… Frumusețea Romei, care așteaptă afară, pare acum incapabilă să ne consoleze…“

 

Un debut care își merită renumele

 

Eu unul am început să-l citesc pe Giordano cu În vremea contaminării, deși titlul romanului său de debut îmi era familiar. L-am tot amânat, însă apoi a venit clipa în care am ajuns să regret că l-am tot împins în timp. Singurătatea numerelor prime își merită renumele din mai multe motive, pe care voi încerca să le punctez aici.

Am fost surprins de cât de le­jer poate fi citit romanul de debut al lui Paolo Giordano. Mă aștep­tam să ridice o serie de dificultăți de interpretare, subtilități sau chestiuni greu de așezat în context, mai ales ținând cont de faptul că este un volum premiat. Dar m-am înșelat. Ce am găsit în el a fost cu totul altceva: am fost impresionat de ritmul frazelor și de modul aproape matematic în care acesta corespunde poveștii. Un ritm intern urmat ca o umbră de unul extern.

Singurătatea numerelor pri­me îi are drept protagoniști pe Mattia și Alice, doi tineri care suferă din cauza trecutului. Mattia și-a pierdut sora în urma unei neatenții copilărești, iar Alice a fost afectată de un accident de la schi. Sigur, fiecare dintre cei doi poartă cu sine un întreg bagaj interior, format din țesătura fină de deveniri umane, fiecare are o relație mai mult sau mai puțin complicată cu părinții (motiv la care Giordano va mai apela) și fiecare este un personaj complex, cu multe lumini și umbre, cu traume și probleme ca­re îi influențează prezentul mai mult decât și-ar dori.

Numerele prime sunt divizibile doar cu unu și cu ele însele, iar metafora din titlu este legată de faptul că relația dintre Mattia (pasionat de matematică, de altfel) și Alice, deși pare mereu posibilă, se tot lovește de câte ceva inexplicabil. Este chiar enervant, deranjant, când citești empatic, să vrei un anumit curs al acțiunii, dar acesta să nu devină niciodată posibil, după cum între două numere prime va exista întotdeauna un altul, ca o distanță de neșters, ca un obstacol de netrecut.

Ce cred că place la Singurătatea numerelor prime este aparenta simplitate a scriiturii. Pare că Giordano spune o poveste în ritmul ei, nu încearcă să se remarce printre rânduri, nu face jonglerii inutile, ci dă mai departe filmul unei acțiuni în cea mai bună variantă a sa (spun asta și pentru că romanul a fost ecranizat). Singurătatea numerelor pri­me este un roman simplu și profund, ca toate cărțile scrise cu măiestrie. Te face să-ți pese, te enervează când soluțiile scriitorului nu sunt cele pe care le-ai gândit tu și te face să reflectezi la cât de importante sunt unele momente și decizii din viață. „Alegerile se fac în câteva secunde și conse­cințele se plătesc în restul timpului rămas“, scrie undeva în carte. S-a mai spus, se va mai spune, dar niciodată nu va fi suficient pentru a nu mai face alegeri nepotrivite.

 

Lumini și umbre, pe drumul către paradisul pierdut

 

Publicată la zece ani după Singurătatea numerelor prime, Devorarea cerului (Editura Polirom, 2020, traducere din limba italiană de Cerasela Barbone) marchează un progres vizibil în scriitura lui Paolo Giordano, preocupat să schimbe perspectiva și să facă salturi în timp, să diversifice unghiurile și să intre și mai adânc în psihologia relațiilor interumane.

Devorarea cerului începe de la noaptea în care o fetiță, Teresa, îi vede de la distanță pe trei băieți care se scaldă goi în piscina din curtea casei sale. Tustrei, după cum va afla ulterior, cresc împreună ca frații la o fermă din apropiere, sub îndrumarea lui Cesare, tatăl unuia dintre ei și părintele spiritual al tuturor.

Teresa se îndrăgostește de unul dintre cei trei, Bern, alături de care va trăi o poveste complicată în următorii 20 de ani, însă complexitatea romanului este marcată de relația Teresei cu fiecare dintre cei trei. Dar, dincolo de asta, interesant este că Devorarea cerului se leagă clar de atitudinea pe care Giordano o are față de lume și de mediu, pe care am remarcat-o și în eseul lui recent, În vremea contaminării. Există chiar o amprentă biblică în Devorarea cerului, unde cei trei băieți sunt crescuți de un părinte cu clare principii religioase, Cesare, iar peste această amprentă vin trimiterile ecologiste. Complexitatea poveștii este peste cea din Singurătatea numerelor prime și este evident progresul scriiturii, atât ca structură, cât și ca stilizare.

Ca element de legătură, am remarcat modul în care Giordano pune în relație copiii și părinții. Raporturile acestea nu sunt deloc perfecte în romanele sale, copiii fiind de cele mai multe ori afectați de supracontrol și rigiditate.

Familia este importantă pentru Paolo Giordano și aceasta este ideea pe care a mizat scriitorul în Devorarea cerului, unde a sugerat o posibilă celulă funcțională pe baze religioase și etice, sub supravegherea lui Cesare, un aparent tată spiritual lipsit de hibe, însă profund uman și supus instinctelor (mai ales sexuale).

„Știam că nu există pe lume o singurătate mai profundă decât a celui care a crezut și apoi a încetat să mai creadă“, spune la un moment dat una dintre vocile importante din acest roman, Teresa, cuprinzând în numai câteva cuvinte deziluzia maturizării. De altfel, tema centrală de aici este explorarea naturii umane, cu plusurile și minusurile ei, folosind drept exemplu ilustrativ cuplul Teresa-Bern. Nimeni nu este perfect și fiecare duce cu sine atât lumini, cât și umbre, încercând să refacă un paradis pe care l-a pierdut cândva. Grupul condus de Cesare, cu regulile sale, iar apoi ferma ecologică pe care încearcă să o ridice Bern împreună cu Tommaso, Nicola și Teresa sunt oglindiri ale felului în care Giordano vede ideea de familie și raportul ei cu natura.

În Devorarea cerului, care a fost publicat la zece ani după Singurătatea numerelor prime, scriitorul italian pare mai dispus să experimenteze, să varieze vocile și să facă salturi în timp, să aibă mai multă răbdare cu descrierile și, dincolo de ritmul și intensitatea poveștii, să se piardă în amintirile personajelor sale.

 

Nevoia de a fi empatic cu personajele

 

Profilul acesta de scriitor foarte cunoscut cu un background de fizician este cu siguranță interesant. Giordano a recunoscut că nu s-a gândit niciodată să separe în vreun fel cele două laturi ale vieții sale, ci a lucrat cu aceeași bucurie în ambele domenii, mai ales că fiecare reprezintă o punte de interpretare și analizare a lumii. Și în legătură cu personajele sale, în diverse interviuri, el s-a arătat dornic de a se îndepărta de ele, ca un referent exterior. A vorbit de­spre empatie și despre nevoia de a le lăsa pe ele să se prezinte: „Poți să descrii cele mai profunde sentimente cât timp ești cinstit cu personajele tale și vezi lucrurile din perspectiva lor“.

Cu un limbaj accesibil, cu povești care vorbesc despre sensibilitate și fragilitate, Giordano a reușit să câștige foarte mulți cititori în întreaga lume și a fost tradus în peste 40 de țări. Succesul i-a schim­bat viața. „Nu ne plac schimbările bruște la cei dragi și eram conștient de asta“, a spus scriitorul în legătură cu perioada de după ce s-a făcut remarcat cu Singurătatea numerelor prime. „Mi-a fost teamă că-mi voi pierde mulți prieteni și am avut nevoie de energie și concentrare (ca, de altfel, și de izolare) pentru a rămâne pe linia de plutire.“

Sunt mai multe chei în care poți să-l citești pe Paolo Giordano. Cel mai ușor ar fi să te gân­dești că scrie despre tineri și nevoia lor de a le fi respectată vocea. Singurătatea numerelor prime merge mai ales în această direcție și este un roman scris într-un stil foarte accesibil, care cu siguranță i-a susținut succesul de vânzări. Tot despre tineri este și Devorarea cerului, însă, dacă trecem dincolo această perspectivă, Giordano a venit cu mâna celui deja experimentat și faimos, cu accente atât ecologiste, cât și biblice în egală măsură, vorbind în fundal despre responsabilitatea umană în raport cu natura, de a ne respecta unii pe alții și, până la urmă, de a cinsti un dar: viața. „Înainte de a începe să scriu, cântam la chitară și voiam să fiu un star… Totuși, am fost nevoit să renunț pentru că îmi era prea teamă de a mă afla pe scenă. Nu la fel mă simt când vine vorba despre literatură – sunt și aici momente în care trebuie să te prezinți publicului, dar e ceva cu totul diferit. Oricum, îmi expun munca doar atunci când simt că nu-mi este rușine cu ea.“

 

Paolo Giordano s-a născut în 1982 la Torino. A absolvit Facultatea de Fizică din cadrul Universității din Torino și din 2010 este doctor în fizica particulelor elementare. Giordano s-a impus ca unul dintre cele mai importante nume din literatura italiană actuală cu romanul de debut Singurătatea numerelor prime (2008; Polirom, 2018), ce a fost distins cu numeroase premii, printre care Premiul Strega și Premiul Campiello pentru debut și a apărut în traducere în peste 40 de țări. Ulterior, Giordano a mai publicat trei romane: Il corpo umano (2012), Il nero e l’argento (2014) și Divorare il cielo (Devorarea cerului, 2018; Polirom, 2020). În acest an i-a apărut volumul eseistic Nel contagio (În vremea contaminării, Polirom, 2020), ce conține reflecții și analize asupra pandemiei de Covid-19. Paolo Giordano a publicat câteva povestiri în diverse reviste literare și a scris piesele de teatru Galois și Fine pena: ora. În prezent este colaborator al cotidianului „Corriere della Sera“.

Publicitate și alte recomandări video