Păpușarii   

luni, 17 iunie 2024, 03:02
1 MIN
 Păpușarii   

Arta de-a pune în mișcare prin intermediul bețișoarelor, al pârghiilor, al scripeților de tot felul, și mai ales al sforilor diferitele componente ale trupului unei marionete conține atât elemente raționale, cât și elemente iraționale, extrase din legile hazardului, ce au legătură mai mult cu magia, chiar cea neagră, cu muzica, dar și cu furia unei naturi dezlănțuite ce mătură tot în calea ei, decât cu viața reală.

Mi s-a derulat de atâtea ori în minte prima mea ieșire în Occident, încât nu e nevoie decât să închid ochii, ca să reconstitui în amănunt aproape tot filmul și întâmplările de care am avut parte atunci, când la începutul anilor 90, hazardul mi-a oferit șansa să trec granița și să văd cu ochii mei lumea liberă. Asta s-a întâmplat chiar în toamna anului 1990, în perioada tulbure care a urmat după revoluție. N-am mers singur, ci cu o trupă de actori ai teatrului de păpuși și marionete, ca invitați la un festival tradițional destinat teatrelor de marionete organizat într-un foarte cochet orășel din Austria.

Zic cochet, deși poate că ar trebui să folosesc un alt termen, mai apropiat de atmosfera pe care o degaja târgul în care se desfășura an de an festivalul. Prima impresia pe care am avut-o coborând din autocar e că ne aflăm într-o țară de păpuși. Pietonii austriecii, bărbați, copii, tineri, bătrâni, femei, mergeau pe străzi ținând cont de o anumită ordine, într-un ritm de vals lent, preschimbat când în mazurcă, când în ceardaș, când în polcă; hainele lor, deși erau noi, îți creau impresia de vetustețe, glasurile dădeau impresia de veselie, dar dacă îți ciuleai mai bine urechile, descopereai în interiorul frazelor intonații cazone, din care pricină valsurile, mazurcile, ceardașurile și polcile se transformau în marșuri. Veneau aici trupe de teatru de păpuși și marionete din toată Europa, ba mai veneau și din Asia, Africa și America de Sud. Nu știu dacă nu și din Australia. Cum România ieșise din totalitarism și calea spre Occident era liberă, s-au făcut toate demersurile necesare pentru a fi incluși în programul festivalului. Am învățat multe din această călătorie, trăgând concluziile de rigoare. Se pare că în interiorul nostru, chiar dacă făcusem revoluție ieșind din comunism și pășind în capitalism, încercând să ne adaptăm economia și mentalitățile la valorile lumii libere, rămăseseră multe frustrări și temeri, după cum rămaseseră și urme de sărăcie și mizerie, inclusiv mizerie morală, plus alte multe lucruri ce ne legau de trecut. Și apoi lumea liberă în care abia pășisem, se pare că nu era nici ea atât de liberă precum credeam.

În general, lumea are prejudecăți și impresii din cele mai false în privința teatrului de păpuși. Teatrul de păpuși e însă mai mult decât un teatru. E ceasornicărie elvețiană în combinație cu avangarda pură. Acolo poți învăța mai mult despre artă, dar, de ce nu, și despre literatură, și politică, decât oriunde în altă parte a lumii. La teatrul de păpuși beneficiezi de o experiență condensată, atât în ceea ce privește modul de comportament al actorilor ce mânuiesc păpușile de lemn și cârpă, cât și în privința resorturilor ce pun în mișcare figurinele. Aici, fiecare a împrumutat câte ceva de la celălalt. Mișcându-se, păpușile prind viață, în timp ce păpușarii devin rigizi în interiorul lor, ca niște morți. Privirea lor înghețată măsoară din unghiuri invizibile sala și acolo unde descoperă o privire sau un gest ambiguu, imediat actorul, printr-un magnetism straniu, anihilează orice critică, transformând spectatorul într-o marionetă vie, ce se mișcă la unison cu figurinele de pe scenă.

Ce aș mai putea să adaug aici, în felul cum funcționează păpușile și marionetele, dar și mânuitorii, arta păpușarilor se apropie atât de experimentele avangardiste, cât și de filosofie. Găsim în teatrul de păpuși mult Urmuz, multe experimente dada, dar găsim și pasaje muzicale ce sună atât de armonios, încât ne gândim la peștera lui Platon, dar și la monadele lui Leibniz. La teatrul de păpuși, am deprins arta combinațiilor, a construcției și deconstrucției grupurilor umane. Nici cubul Rubik nu posedă mai multe variante de îmbinare decât o trupă de mânuitori de păpuși, acompaniați de maeștri de sunete și de lumini, de scenografi și de regizori tehnici ce se ascund atât în spatele decorurilor, cât și deasupra, și, mai cu seamă, dedesubtul scenei. Arta de-a pune în mișcare prin intermediul bețișoarelor, al pârghiilor, al scripeților de tot felul, și mai ales al sforilor diferitele componente ale trupului unei marionete conține atât elemente raționale, cât și elemente iraționale, extrase din legile hazardului, ce au legătură mai mult cu magia, chiar cu cea neagră, cu muzica, dar și cu furia unei naturi dezlănțuite ce mătură tot în calea ei, decât cu viața reală.

Ferească Dumnezeu de mânia și de blestemul unui păpușar. Nici un preot, nici o vrăjitoare nu te pot dezlega de răul ce a fost aruncat, mai mult așa, în dorul lelii, asupra ta.

Deseori, trecând pe holurile teatrului, unde o scurtă perioadă am fost director, aveam impresia că dincolo de scenă stă un vrăjitor, punând în mișcare în teatru tot ce e viu și mort. Ei, bine pe tot parcursul călătoriei noastre în Occident, vrăjitorul din spatele cortinei ne-a însoțit la fiecare pas. Pesemne își pusese în minte să ne scoată din rutina zilnică și să ne pună firea la încercare. Căci odată începută călătoria, imediat cum autocarul teatrului se puse în mișcare, trupa de actori a suferit o ciudată metamorfoză, transformându-se într-o trupă de saltimbanci. Dacă până atunci, pe scenă sau în incinta teatrului, mânuitorii de păpuși și tot ansamblul auxiliar s-au purtat civilizat, în turneu, rând pe rând, aproape toți păpușarii și-au dat frâu liber instinctelor, dându-și poalele peste cap… Desigur, nu-i nici timpul, nici locul unde să fac o trecere în revistă a scurtei epopei vivante trăite de-a lungul acestui turneu austriac. Am să punctez doar câteva impresii, ce mi s-au sedimentat în memorie.

Primul șoc pe care l-am avut a fost atunci când am trecut granița maghiară. Intram parcă într-un alt tărâm. Mai colorat, mai viu, purtând toate însemnele occidentale. Spre deosebire de România, unde bătea vântul mizeriei și-al sărăciei pe străzi și prin vitrine, Ungaria părea o țară civilizată, coborâtă parcă de pe un alt continent. Acolo până și ciorba de fasole și felul cum sunt mânuite lingurile, furculițele și cuțitele îți aduc aminte de muzica lui Brams.

Înaintând apoi spre vest, nu am mai simțit nici un alt șoc. Diferențele dintre Austria și Ungaria mi s-au părut nesemnificative. Apoi tot mergând spre inima fostului imperiu, am mai făcut o constatare: pe măsură ce mergeai spre inima Europei, mașinile – reamintesc că asta se întâmpla prin anii 90 – erau tot mai frumoase, iar femeile, da, femeile, tot mai insipide. Fapt care, în cele din urmă, m-a deprimat, și am început să duc dorul plaiurilor natale.

Dar să trecem peste asta. Ajungând în târgușorul unde se desfășura festivalul de marionete, trupa de actori nu a mai putut fi ținută în frâu. Într-un fel, experiențele de care am avut parte atunci, au reprezentat punctul de plecare a drumului pe care l-a parcurs România în toată perioada de tranziție. Entuziasmul și greșelile făcute atunci, inclusiv ochii dați peste cap și umilințele îndurate de mica trupă de mașiniști și de actori, le putem regăsi, la alt nivel, desigur, unul macro, în toată societatea românească în drumul ei avântat de la comunism la liberalism. Se pare că nu eram noi, totuși, primii români care trecuseră prin târgușorul cu pricina. Mai fuseseră înaintea noastră în Austria și mâncătorii de lebede și alte trupe ambulante de nomazi care au făcut prăpăd, determinându-i pe austrieci să ne privească cu suspiciune.

Pentru a nu avea parte de surprize mai mari decât cele cu care deja se obișnuiseră, gazdele noastre ne-au primit cu amabilitate, dar și cu multă, multă diplomație și prudență. Simțind că trupa e pornită pe fapte mari, pentru a o ține sub control, ne-au cazat nu în oraș, ci în afară târgului, cam la 30 de kilometri distanță, într-un loc destul de singuratic, la un han ce semăna cu o moară. Cu Moara cu noroc a lui Slavici.

Am fost singura trupă invitată care a avut parte de un astfel de tratament.

Zadarnic însă autoritățile austriece au încercat să pună stavile în fața expansiunii Estului. În fiecare zi, dimineața, pe la ora 6, autocarul nostru descindea în târg, iar mânuitorii de păpuși și cei de decoruri colindau toate străzile și străduțele minunatului târgușor, culegând toate lucrurile aruncate la tomberon, inclusiv sticlele goale de vin și whisky. Seara, înainte de a se aduna la bar, păpușarii răscoleau în lăzile de gunoi ale hanului, unde găseau tot felul de lucruri fără trebuință. Din orășel aduceau poșete, încălțăminte, umbrele, tigăi, ibrice, ba chiar și lenjerie intimă; ei bine, toate aceste lucruri erau stivuite mai întâi pe mese sau pe tejgheaua barului, apoi cărate cu instinct de hârciog în camere. Punctul culminant al aventurii a fost atins atunci când administrația locală, la insistența actorilor, a mobilizat populația să aducă la autocar lucrurile uzate de care locuitorii târgului nu mai aveau nevoie. În scurt timp, autocarul se umplu de tot felul de saci și de tăgârțe, ce urmau să fie împărțite copiilor orfani și oamenilor fără adăpost din România. În timp ce se desfășura mobilizarea, a venit însă și poliția, care prinsese în flagrant delict o mânuitoare de păpuși, o actriță între două vârste foarte talentată, care suferea însă de acest cusur, sustrăgând cu dexteritate marfă dintr-un market. Până la urmă, după negocieri ce au ținut o oră, polițiștii i-au dat drumul, explicându-ne, mai mult prin semne, asupra naturii delictului în care fusese implicată mânuitoarea de păpuși. Polițiștii dădeau din mâini și tot încercau să ne explice apelând la un limbaj simplu, pe înțelesul tuturor: „Țap-țarap, țap-țarap, ya, ya…” Până la urmă, din trupă apăru un vorbitor de germană care explică polițiștilor că sustragerea parfumurilor și rujurilor din magazin era un experiment, un performance sau un happening ce făcea parte din spectacol. Cu chiu cu vai, tot clătinând din cap, polițiștii au înțeles sau s-au făcut că înțeleg despre ce-i vorba și i-au scos păpușăresei cătușele strălucitoare de la mâini.

Drumul de întoarcere a fost un adevărat coșmar. Căci, acolo, în autocar, a avut loc a doua sortare și a doua împărțire a prăzii. Cum autocarul era supraîncărcat, actorii au început să arunce pe geam, în timpul mersului, o parte din calabalâc. Cântau și aruncau haine și sticle pe geam. În urma noastră, rămânea o dâră pe care șoferii ce mergeau în spatele nostru, le ocoleau cu grijă, iar când treceau prin fața noastră, ne arătau când pumnii, când obrazul. Nimeni însă nu avea timp să le răspundă la reproșuri, după atâta drum și atâta oboseală, trupa petrecea, cântând cântece cât mai deocheate.

În sfârșit, după mai multe peripeții, inclusiv doi boschetari austrieci pe care trupa i-a cules de pe șosea, urcându-i cu greu în autocar, și pe care i-a îmbătat în așa hal încât aceștia s-au luat la harță unul la altul sfâșiindu-și veșmintele, pentru a-i abandona apoi pe câmp, autocarul s-a întors la Iași pe jumătate burdușit cu haine și pachetele de ajutor primite în diferite orășele austriece unde trupa dăduse mici reprezentații.

Toată degringolada de care a fost cuprinsă trupa a fost pusă pe seama unui bătrân păpușar care nu fusese luat în turneu și se răzbunase, stând în cabina sa și cufundând păpușile confecționate de el în borcane de cerneală, votcă și catran.

 

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii