Paradisul lui Grigore Vieru și infernul sufletelor moarte ale lui Gogol

*

Poezia lui Grigore Vieru e atât de simplă, încât, citind-o, ai impresia că ar putea-o scrie vântul ce ridică praful de pe străzi sau firele de iarbă pline de rouă în care se oglindește cerul.

Nimic fals.

Nimic care să zgârie văzul sau auzul.

Câte un fulg de nea plutește în această tăcere muzicală tulburând echilibrul pe care spiritul nostru încearcă să-l găsească în timpul receptării.

Poezia lui Grigore Vieru e mai mult sentiment, decât literatură propriu-zisă. Cel puțin așa pare ea la prima vedere. La a doua vedere, lucrurile se mai schimbă. Căci dincolo de perdeaua curgătoare a cuvintelor descoperim structura unei gândiri cât se poate de coerente. Dar faptul acesta îl întrezărim doar pentru o clipă, după care ies la iveală aceleași sentimente precum nostalgia după plaiurile natale, dorul de mamă și de patrie.

Nu e de mirare că având această încărcătură afectivă, oamenii din cei mai simpli, indiferent de vârstă, înțeleg poezia lui Grigore Vieru la prima vedere și îi simt vibrațiile până în adâncul sufletului.

Eu însă cred că poezia ar putea-o înțelege și caii, și oile ce pasc pe câmp în timp ce rumegă iarba ridicându-și ochii în zare. Bineînțeles că o înțeleg și norii, și ploaia, și păsările călătoare ce se pregătesc de drum.

O înțeleg, pesemne, și ciuturile și cumpenele fântânilor, câte au mai rămas, potopite de o nespus de blândă înserare.

Și cum n-ar putea s-o înțeleagă, dacă înlăuntrul metaforelor sale e atâta lumină și atâta bucurie de-a trăi?

Mai puțin o înțeleg însă cei care constituie la noi elita culturală. Pentru ei poezia lui Grigore Vieru nu există. Sau dacă există, există ca o formă rudimentară de literatură. Ca un reziduu al altor vremuri, de care e bine să nu ne amintim.

Și fiindcă am atins acest subiect atât de sensibil, simt nevoia să merg mai departe. După revoluție și podurile de flori ridicate pe malul Prutului, când poeții basarabeni, în frunte cu Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija, în frunte cu Dumitru Matcovschi, Gheorghe Vodă urmați îndeaproape de Arcadie Suceveanu, de Nicolae Popa, de Eugen Cioclea, de Leo Butnaru, de Emilian Galaicu-Păun și mulți alți poeți din diverse generații au descins pe meleagurile bucureștene, elita noastră culturală s-a închis în turnul ei de fildeș, și în loc să-i întâmpine cu brațele deschise i-a tratat ca pe niște retardați. Și dacă generația lui Arcadie Suceveanu și Emilian Galaicu, după multă trudă și multe peregrinări, și-a mai găsit un loc în literatura noastră, generația lui Vieru a fost împinsă spre Păunescu și Vadim. Ce s-a fi întâmplat însă dacă elitele noastre culturale ar fi fost mai generoase și i-ar fi poftit pe scenă să stea în preajma lor? Dar nu a fost să fie. E o mare nedreptate care li s-a făcut confraților noștri de peste Prut. Meritau să aibă o altă soartă. Și azi, am spus-o și mai repet, există un fir nevăzut de sârmă ghimpată care desparte literatura noastră de aici, de cea de dincolo de Prut. Din păcate, vrem, nu vrem, asta e realitatea pe care trebuie s-o acceptăm. Cu alte cuvinte, s-au ars toate etapele, dar a rămas o falie în mentalitatea criticilor și elitelor noastre literare.

Gândindu-mă la Grigore Vieru și la poezia sa, îmi vin în minte câteva aforisme sub formă de versuri: „După iarbă, modestia e cel mai des călcată în picioare.” Câți înfumurați și câți nemernici nu se tăvălesc, grohăind de plăcere, prin modestia noastră. Probabil că Grigore Vieru a simțit asta pe propria sa piele și de aceea a scris acest aforism.

Și un altul, având aceeași bătaie lungă: „Dacă aș avea două inimi, una aș vrea să gândească…”

Poetul însă nu are nevoie de mai multe inimi. Îi e de ajuns una. Care simte și înțelege nu numai gândurile și sufletele semenilor săi, ci și gândurile copacilor și ale pietrelor ce-i ies în cale. Mai multe inimi ar trebui să posede elitele literare care nu i-au înțeles mesajul poetic și cel existențial. Chiar și mesajul dragostei de țară.

Dar să dăm gâlceava la o parte. Mai bine să ascultăm cum sună și răsună adânc în suflet Ars poetica lui Grigore Vieru: „Merg eu dimineața, în frunte,/ Cu spicele albe/Ale părului mamei în brațe./ Mergi tu după mine, iubito,/ Cu spicul fierbinte la piept/ Al lacrimii tale.// Vine moartea din urmă/ Cu spicele roșii/ Ale sângelui meu în brațe –/ Ea care nimic niciodată/ Nu înapoiază./ Şi toţi suntem luminați/ De-o bucurie neînțeleasă.”

Superbe imagini prin simplitatea lor absolută. Poezia prin lumina pe care o emană ne amintește de Blaga, dar și de Brâncuși. E un fel de Cumințenie a pământului, sau, mai degrabă o Pasăre măiastră. Aceasta e moartea pe care întâlnind-o, brusc, suntem pătrunși de o „bucurie neînțeleasă”.

„Indiscutabil, scrie Tatioana Butnaru, creația lui Gr. Vieru poartă amprenta mitologiei româneşti. Poetul selectează din tezaurul nostru folcloric semnificaţii adânci, motive lirice, evoluând sub semnul unei regăsiri spirituale. Mitul mioritic al integrării în natură şi mitul Meșterului Manole, imboldul spre cunoașterea profunzimilor originare ale neamului şi motivul sacrificiului uman în numele unui ideal, ideea despre jertfa zidirii şi aspiraţia spre desăvârşire, ascensiunea spre zonele cele mai înalte ale spiritului constituie esenţa culturii noastre milenare. Aceste laitmotive s-au cristalizat în simboluri şi efuziuni lirice, s-au materializat într-un univers de valori apropiat de «viziunea prin suflet a unui fenomen primar». Spiritul mitic se îngemănează cu necuprinderea cosmică în care pulsează duhul primar de baladă, este un cântec șoptit al sufletului într-un moment de intensă efervescenţă lăuntrică.

*

Se pare că, totuși, Gogol a fost ceva mai norocos decât Dostoievski, Tolstoi și Pușkin, ba chiar mai norocos decât Dostoievski, Tolstoi și Pușkin luați la un loc. Și cu siguranță mai norocos decât Mihail Bulgakov, cel care i-a continuat viziunea, scriind Maestrul și Margareta, în care nu apare Cicikov, ci însuși Satana, și toată suita sa de demoni, plimbându-se pe străzile Moscovei proaspăt bolșevizate. Lui Bulgakov i-a fost dezafectat muzeul din orașul său natal, Kiev, și cărțile trecute la index. Motivul e unul, probabil, legat de sarcasmul său. Ceea ce-i ciudat, că pe Bulgakov l-a ocrotit, la un moment dat, până și Stalin, care l-a sunat mult după miezul nopții, și l-a întrebat ce probleme are, apoi i-a oferit un post de secretar literar la Teatrul Bolșoi, continuând, totuși să-l supravegheze îndeaproape. La locuința lui Bulgakov aveau loc descinderi permanente; kagebiștii îi făceau percheziții amănunțite, băgându-și nasul în scrierile sale. I-au confiscat de două ori manuscrisul romanului. Astfel că Bulgakov a trebuit să-l rescrie. L-a terminat când era deja foarte bolnav și aproape orb, dictându-i soțiile sale ultimele corecturi. În acest stadiu Maestrul și Margareta a stat în adormire până în 1967, când a văzut lumina tiparului. Cine credea că biografia sa va fi răscolită și interpretată răuvoitor în zilele noastre, iar scrierile sale băgate la index, nu în Rusia, ci în patria sa natală? Bizar curs mai are, câteodată, și istoria. Foarte bizar.

Gogol însă a fost scutit, cel puțin deocamdată, de acest calvar. Căci încă nimeni nu i-a răscolit biografia și nu i-a scos cărțile nici din librării, nici din biblioteci, și nici din universități, și nici nu i-a șters numele de pe plăcuțele ce poartă denumirea străzilor, după cum nimeni, nu i-a dărâmat monumentele… Se pare că un duh ocrotitor, fapt care ține, pesemne, de miracol, plutește astăzi deasupra numelui său, apărându-l de răul ce se revarsă peste lumea literară.

În ciuda războiului și a setei de dreptate, nu au fost organizate până în prezent nici mitinguri, nici demonstrații unde își fac simțită prezența noii îngeri ai dreptății, înarmați cu sulițe și trâmbițe, dar și cu placarde, cerând scoaterea operelor lui Gogol din librării și biblioteci și mazilirea sa, pentru faptul că nu a scris în limba sa natală, ucraineană, ci în rusă, dar și pentru faptul că a fost apropiat de Pușkin, prietenul său care i-a oferit subiecte pentru Revizorul și Suflete moarte. Or, Pușkin, bietul Pușkin, care a murit la ordinul țarului, a devenit azi un nume indezirabil, nu din pricina versurilor sale, ci din pricina războiului de azi, cu care, de altfel, autorul lui Oneghin nu are nici în clin, nici în mânecă. În fond și el, ca și Dostoievski, de altfel, a fost o victimă a țarismului. Dar pricinile politice sau diferențele ideologice nu ar trebui să semene neînțelegere și ură între diverse culturi.

Luați de valul inspirației, scriitorii nu-și pot stăpâni avântul și fac de multe ori afirmații hazardate despre semenii lor.

Să avem puterea să trecem peste ele, altfel sămânța neînțelegerii va răsări din brazdă. Să ne gândim, de pildă, la faptul că numele lui Eminescu, dacă ne-am lua după aceste criterii, ar fi trebuit să devină indezirabil atât pentru greci și pentru bulgari, să ne amintim de acei „bulgăroi cu ceafă groasă” și de acei „grecotei cu nas subțire”, dar și pentru alte seminții, față de care și-a arătat, la un moment dat, reticența. Dar să ne aducem aminte că Eminescu avea un grecotei alături la redacția Timpului, pe Caragiale. Nu, astfel de atitudini revendicative, nu sunt prielnice unei vieți literare sănătoase. Gogol avea și el ce avea, dar nu cu grecii, ci cu polonezii (amintiți-vă de Taras Bulb, cât de crunt îi încondeiază el acolo pe leși!) și cu nemții, care apar ca niște caricaturi duhnind a băutură în povestirile lui. Deși, dacă săpăm ceva mai adânc în biografia lui, vom vedea că Gogol avea și sânge polonez. Pornind de aici, ar trebui ca opera lui Gogol să fie interzisă în spațiul german și cel polonez. Or nemții și polonezii au un adevărat cult pentru opera autorului Sufletelor moarte. Pe aceleași criterii, ar trebui să fie huliți și mulți dintre profeții biblici ce au vorbit folosind cuvinte aspre despre Israel. Dar acest lucru nu s-a întâmplat în Israel, și dacă nu s-a întâmplat acolo, n-ar trebui să se întâmple nici în altă parte. Trăim, totuși, în plin postmodernism, într-o lume care ar trebui să fie pașnică și tolerantă.

În afară de acestea, scriitorul, întorcându-mă din nou la Gogol, a murit după o suferință cruntă, ispășindu-și vina de a fi trăit și gândit dincolo de șabloanele epocii, astfel că nu mai e nevoie de nici o coerciție postumă pentru a-l curăța de eventualele păcate înfăptuite de pana sa nonconformistă. Scriitorul a murit după o depresie profundă care i-a răscolit adânc sufletul, transformându-l într-un mucenic ce a avut de pătimit din pricina talentului său. Spre sfârșitul vieții, Gogol se simțea atât de păcătos pentru că a scris Suflete moarte, încât a refuzat să mai mănânce, spunând că trupul său necurat spurca hrana pe care o îngurgitează. Și tot el, cu puțin timp înainte de straniul său sfârșit, fiind pătruns de mustrări de conștiință, și-a ars partea a doua a romanului, afirmând că Sufletele moarte sunt opera Diavolului și nu a bunului Dumnezeu. Ar fi ars, probabil, și prima parte a Suflatelor moarte, dar romanul său deja văzuse de zece ani lumina tiparului și circula prin lume. Sufletele moarte pot fi privite ca pe o călătorie prin infern sau printr-un purgatoriu în care persistă perfidia și micimea umană. Fără Suflete moarte am fi mai săraci cu duhul și n-am înțelege o parte din bezna ce se ascunde în sufletul omenesc și în societatea umană.

„Sunt păcătos, păcătos, roagă-te pentru sufletul meu, mamă. Zi și noapte aprinde candela și n-o lăsa să se stingă. Sunt păcătos, păcătos”, îi scria el mamei sale, căzut pradă unei stări mistice devastatoare.

Cu o lună de zile înainte de moarte, Gogol suferise o metamorfoză. Dacă până atunci fusese vesel și petrecăreț, depresia prin care trecea îl schimbase profund. Gogol era de nerecunoscut. Arăta ca o stafie, bântuind noaptea la porțile Petersburgului și gesticulând frenetic. Merejkovski, în cartea pe care i-a dedicat-o, scria că sfârșitul lui Gogol e cel mai tragic și misterios din toată literatura rusă. Căzut pradă inaniției și a delirului mistic, Gogol a încăput pe mâna unui conclav de medici, care l-au supus la niște chinuri îngrozitoare. I-au făcut băi reci și calde, iau pus lipitori pe tâmple, l-au învelit în cearșafuri calde și apoi reci, călcându-i în picioare toată intimitatea.

Gogol ținea mult la demnitatea lui și nu-i plăcea să fie umilit. Nu ar fi vrut ca cineva să-l vadă gol. Avea această obsesie. Cum nu avusese nici o legătură trupească, e posibil să nu se fi dezbrăcat în fața nimănui. După șapte zile de chinuri, autorul Sufletelor moarte și-a dat duhul, rugând conclavul să-l lase să moară liniștit. Nu a fost să fie. Medicii nu l-au lăsat în pace până în ultima clipă.

Totuși, Gogol s-a împărtășit și s-a spovedit cu două săptămâni înainte de moarte. A fost înmormântat, așa cum și-a dorit, în pământul unei mănăstiri, cea a Sfântului Daniil din Moscova. În 1931, regimul stalinist a decis să demoleze mănăstirea și a transferat rămășițele scriitorului la Cimitirul Novodevicie. La deshumare, trupul său era întors cu fața în jos, ceea ce a creat impresia că Gogol ar fi fost îngropat, așa cum s-a temut, de viu.

Originea ucraineană a lui Gogol l-a apărat până acum de astfel de orori. Nu se știe însă pentru cât timp. Privind cum se radicalizează lumea, în special noua intelectualitate devine tot mai intolerantă, e posibil ca și Gogol să aibă parte de aceeași soartă cu Bulgakov. Ba chiar s-ar putea ca soarta lui să fie și mai crudă. Să nu uităm că pe alte meridiane, nici opera lui Shakespeare nu a scăpat de vandalism.

Trăim într-o lume în care diavolul și-a băgat de mult coada.

Într-o lume pur gogoliană.

Și în această lume, s-ar putea să apară un nou Cicikov sau un Nozdriov de un rang înalt sau un alt personaj ieșit din Suflete moarte care să arate cu degetul spre Gogol și să spună că, uite, Gogol a fost cel care l-a demonizat.

Dar bine, bine, vor spune apărătorii săi, câți or mai avea curaj: Gogol e un scriitor uriaș. Din el se trage întreaga literatură rusă.

Și ce dacă? Pentru faptul ăsta e și mai vinovat.

Jos cu el!

Și jos cu Suflete moarte!

Azi avem nevoie de alți idoli la care să ne închinăm.

 

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video