Parazitul

În natură, existența unuia se sprijină inevitabil pe slăbiciunea sau pe resursele altuia, este o lege fundamentală. Fie că vorbim despre oameni, despre animalele din adâncul pădurilor sau în deșert ori ocean, dinamica rămâne aceeași. Cei care știu să tragă foloase din puterea, timpul sau vulnerabilitatea altor indivizi ajung, în mod firesc, mai departe decât cei care se retrag speriați și se feresc de orice confruntare. Unul joacă rolul vânătorului, celălalt devine ținta. Dar „vânătorul” nu înseamnă neapărat brutalitate sau agresivitate fățișă. În lumea noastră, uneori vânătorul se prezintă ca o ființă fragilă, neajutorată, care își ascunde intențiile sub masca dependenței. Un asemenea parazit profită nu de frica ta, ci de bunătatea ta, se înșurubează acolo unde întâlnește milă, empatie sau simț al obligației. Iar eficiența lui poate fi chiar mai mare decât a celui care atacă direct, așa cum se întâmplă în lumea animalelor.

Paraziții sunt indivizi perfect conștienți de dependența lor și gata să recurgă la orice stratagemă pentru a obține sprijin, bani, atenție și resurse de la cei din jur, fără să returneze aproape nimic la schimb. Ei sunt un tip aparte de agresori: nu atacă frontal, ci preferă să-și înfășoare victima într-o lentoare sufocantă, până când aceasta ajunge captivă definitiv. Totul începe aparent inocent: vezi pe cineva în dificultate, te cuprinde compasiunea, îi oferi timp, energie, sprijin emoțional. Apoi, fără să îți dai seama când s-a produs schimbarea, persoana respectivă se cățără deja cu genunchii pe grumazul tău, pretinzând cu voce tare că e obligația ta să ai grijă de ea, că îi ești dator, că nu ai voie să te retragi. „Nu poți tocmai tu, în care am avut încredere, să îmi faci una ca asta!” îți va spune cu lacrimi în ochi. Pericolul acestui tip de parazit stă în faptul că rareori este recunoscut la timp. Mulți cred că, pur și simplu, fac un bine, că așa se cuvine să arate grija. În realitate, sunt atrași într-o relație unilaterală, în care sunt consumați încet, bucățică cu bucățică, în numele „ajutorului”, în numele „compasiunii”.

În ultimul timp, multe persoane mi-au mărturisit că au fost victime ale unor astfel de paraziți. Iată una din relatări. „La început mi-a telefonat să-mi spună că are o problemă cu iubitul. O părăsise pentru alta. Am ascultat-o, i-am arătat compasiunea mea, am chemat-o la o cafea în oraș. Mi-a telefonat și a doua zi, mi-a cerut din nou să ne vedem. Abia o cunoscusem, era o verișoară de-a prietenei mele, mi-a fost oarecum jenă să o refuz. Apoi, efectiv, nu mai scăpam de telefoanele ei, de vizitele ei, seara, mă trezeam cu ea la ușă, fără să mă anunțe în prealabil că vine. Plângea, se văita, eu abia mai reușeam să-mi fac treburile casnice, dar îmi era milă de ea, nu o puteam părăsi în astfel de momente. Punctul culminant a fost când, într-o seară, mi-a spus că ar vrea să locuiască cu mine, să o găzduiesc o vreme, fiindcă, spunea ea, are nevoie de un suflet aproape, de cineva care să o înțeleagă. Am acceptat să stea o săptămână. Aveam câteva zile de concediu și nimic planificat. Săptămâna a trecut: mă așteptam să plece. Stătuse pe mâncarea mea, pe timpul meu. I-am spus: era vorba să stai o săptămână. A răbufnit isteric: «Cum adică? Și tu mă gonești? Nu e suficient că a făcut-o el? N-ai nici un pic de milă? Unde să mă duc, nu vezi că nu am o casă? Cum poți să dai afară din casă pe cineva care se află în situația mea?» Nu mai aveam milă, am realizat că sunt o victimă. Nu era vorba doar de comunicare, era ceva mai mult. Voia să se instaleze la mine în casă. Nu îi eram datoare cu nimic, stârnea în mine sentimentul vinovăției. I-am arătat ușa. Abia am scăpat…”, mi-a povestit o cunoștință. Cunosc, și nu doar eu, persoane care nu pot și nici nu vor să trăiască izolate de ceilalți, pentru că s-au obișnuit să profite de oameni pentru propriile interese, în orice mod le este posibil. Spre deosebire de acestea, majoritatea oamenilor caută, de regulă, independența și spațiul personal, se simt inconfortabil trăind alături de părinți, de prieteni, în cămine sau în locuințe comune și depun eforturi considerabile pentru a-și asigura propriul refugiu intim. Dar acești oameni despre care povestim azi, dimpotrivă, nu vor să trăiască separat. Ar prefera să locuiască într-o cameră comună, la grămadă, decât într-un apartament separat, decât în ​​propria lor casă. De ce? Pentru că sunt specialiști în exploatarea oamenilor. Mila, de multe ori, presupune sprijin financiar. Având psihologia parazitului, nu pot supraviețui fără să nu se aciuieze în cârca cuiva de care profită. Și se folosesc de toate tertipurile, povești, evenimente neplăcute sau inventate pentru a face asta. Scopul lor e să-i suprime pe alții, să-i manipuleze și să le exploateze slăbiciunile și finanțele pentru a-i determina să facă, ulterior, ceea ce vor cu ei. Adică, să-i folosească fără ca ceilalți să cârtească.

Acest mod de a trăi este, dacă stăm să ne gândim mai bine, o strategie bună de supraviețuire în zilele noastre. Într-o lume în care resursele, fie ele materiale, informaționale sau sociale, sunt limitate, un individ care știe să exploateze relațiile, empatia și buna-credință a celorlalți poate obține avantaje semnificative fără a depune un efort proporțional. În esență, acesta nu doar că supraviețuiește, dar reușește să prospere convenabil într-un mediu competitiv și, adesea, impersonal. Psihologic, paraziții, după cum vedem, funcționează ca experți în manipularea percepțiilor. Ei identifică nevoile, dorințele sau slăbiciunile celorlalți și le transformă în instrumente de influență. În termeni evolutivi, aceasta este o formă sofisticată de adaptare: au învățat să transforme interdependența umană într-un avantaj personal.

Deducem că nu este la îndemâna oricui să aibă o asemenea psihologie, trebuie să aibă un „miros” aparte, să fie capabil să identifice pe cei de care se pot atașa și să facă acest lucru găsind cheia potrivită către inima și mintea victimei. Fiecare are propriile puncte forte, propriile trucuri cu care îi exploatează pe ceilalți. Îi exploatează, sigur, e un termen dur, să spunem mai bine nu cooperează cu ceilalți, chiar dacă suntem obișnuiți să credem că întotdeauna cooperarea justă și mai ales egală între oameni este o formă comună și rezonabilă de interacțiune. În realitate, puțini oameni sunt dispuși să coopereze cu ceilalți în mod egal, mulți folosesc orice avantaj pe care îl au pentru a-și impune voința asupra celorlalți. Deschiderea, decența și onestitatea există, dar, din nefericire, sunt rare.

A crede că oamenii sunt în mod natural prietenoși este o amăgire periculoasă. Liniștea și cooperarea apar doar atunci când condițiile sunt favorabile, când resursele sunt suficiente și indivizii se simt protejați. În astfel de momente, instinctele agresive par adormite, iar comportamentul pașnic pare firesc. Dar această pace este fragilă. Abundența și confortul nu transformă oamenii în ființe altruiste, ele trezesc lăcomia și dorința de mai mult. Cine a obținut tot ce îi trebuie, poate să-și îndrepte energia spre acumularea de avantaje suplimentare, adesea în detrimentul celorlalți. Chiar și în condiții ideale, natura competitivă a omului se arată: fiecare caută să obțină mai mult, să depășească pe ceilalți și să își maximizeze puterea, iar pacea aparentă devine doar un paravan al acțiunilor egoiste care se ascund sub mască. În realitate, pornind de la cele spuse anterior, societatea nu este o rețea de prietenii deschise, ci un teren de joc în care fiecare încearcă să obțină mai mult decât ceilalți, iar liniștea și bunăvoința nu sunt decât răgazuri temporare între valurile de ambiție și competiție. Rareori, oamenii devin atât de mulțumiți încât să nu-și mai dorească nimic și să fie fericiți cu ceea ce au. Ca să fie mulțumiți trebuie să fie înțelepți. Dificultățile și problemele comune grave pot, de asemenea, să aibă un impact pozitiv asupra prieteniei oamenilor. De exemplu, noi ne putem uni în fața unui pericol comun, de pildă o catastrofă naturală, un cutremur, ne putem ajuta reciproc în circumstanțe dificile, putem lucra împreună pentru a atinge obiective comune, importante. Dar chiar și în acest caz, lupta dintre oameni nu încetează. Fiecare va încerca să se protejeze, bazându-se pe instinctul de autoconservare, încurajându-i pe ceilalți să-și riște viața și sănătatea în lupta împotriva unei amenințări comune. Acest lucru se întâmplă, de exemplu, în război, unde unii oameni nu se expun gloanțelor pentru a salva un camarad, ci își expun camarazii pentru a se salva pe ei înșiși. Și cine îi poate învinovăți pentru asta, când natura însăși ne cheamă să ne protejăm viețile și să avem grijă de noi înșine?

Cei care își bazează existența doar pe generozitatea sau bunăvoința altora ajung, mai devreme sau mai târziu, în postura de a fi manipulați sau exploatați. Dacă nu au mijloacele sau autonomia necesară pentru a se descurca singuri, ajung să fie vulnerabili. Iar această vulnerabilitate deschide ușa manipulării: cei care îi oferă ajutor pot începe să dicteze condiții, să îi influențeze în mod nedrept sau să profite de dependența lor. Cu alte cuvinte, atunci când îți clădești viața doar pe mila altora, riști să devii un instrument în mâna lor, pentru că nu ai puterea să refuzi, să negociezi sau să impui limite.

Animalele se devorează direct. Noi, oamenii, o facem încet, cu zâmbetul pe buze, prin promisiuni, iluzii, avantaje mărunte și dependențe subtile. Cel care vede aceste mecanisme și știe să le manevreze devine dominant. Cel care nu le vede devine resursă. Asta nu înseamnă că trebuie să trăim ca niște prădători feroce, înseamnă doar să acceptăm structura reală a lumii înainte de a încerca să o schimbăm. Numai cine înțelege crudul din spatele aparențelor poate decide cu adevărat ce fel de om vrea să fie: exploatator conștient, victimă tăcută sau cineva care joacă jocul, dar nu-și pierde complet umanitatea.

Cristina Danilov este psiholog și scriitor

Publicitate și alte recomandări video