Apariție nouă în calendarul ortodox 2025: Sf. Cleopa de la Sihăstria. Elogiu al acestuia făcut de un oficial al Mitropoliei de la Iași

A intrat de tânăr în mănăstire, la vârsta de 17 ani, în luna decembrie a anului 1929 şi, 69 de ani mai târziu, în aceeaşi ultimă lună din an, în ziua a doua, în aceeaşi mănăstire Sihăstria (care avea rangul de schit la momentul intrării sale în obşte), avea să se reîntâlnească cu fraţii săi, mai înainte mutaţi la Domnul. Predicile lui au deranjat regimul comunist încât, după ce a fost arestat pentru o vreme, Părintele Cleopa a preferat să se retragă în munţi din calea persecutorilor săi. Prima astfel de retragere „la pustie” a fost chiar în 1948, a doua între anii 1952-1954 (împreună cu Părintele Arsenie Papacioc, un alt duhovnic foarte iubit de credincioși), iar cea de a treia în anul 1959, pentru o perioadă de aproximativ 5 ani. Acolo, în liniştea codrilor, avea să sporească duhovniceşte, să adauge lacrimi peste lacrimi de pocăinţă şi să dobândească o de netăgăduit curăție a inimii. Când revenea în mănăstire, cuvântul său devenea din ce în ce mai puternic, spre disperarea politrucilor atei, găsind mereu ecou în inimile pelerinilor sau, mai ales, ale celor care-i îngenuncheau sub patrafir la spovedanie.

Deşi un subiect foarte drag şi fascinant pentru un jurnalist creştin aflat la începuturile „carierei”, am avut dintotdeauna un soi de reţinere în a aborda „subiectul Cleopa”. Am îndrăznit să scriu în presă despre Părintele care transforma cerdacul de la Sihăstria în „rezervaţie de îngeri” abia în decembrie 1998, la doar câteva zile după ce se aflase vestea care a îndurerat miile de pelerini care-l cercetau spre a-i auzi învăţăturile. În paginile de atunci ale „Monitorului Religios” relatam una dintre întâlnirile pe care le-am avut cu Părintele Cleopa împreună cu alţi patru tineri (dintre toţi, azi doar unul nu este preot, dar e misionar prin arta sa de a „scrie cu lumină”). De atunci, de fiecare dată când m-a ispitit gândul de a scrie despre Părintele Cleopa, ceva mă oprea chiar înainte de a începe prima frază. La urma urmei, ce aş putea să spun?

M-a frământat adesea gândul de a descifra misterul atracţiei harismatice pe care o exercita acest om cu viaţă sfântă. Cum se explica rândul nesfârşit de pelerini care veneau să-l vadă pe „moşul putregai”? De ce cuvinte pe care le citisem în Scriptură sau în cărţi, fix aceleaşi cuvinte, căpătau „putere multă” când le rostea Avva, se înfigeau în inimă şi îi curăţau rănile ca un bisturiu muiat în miere? Care era, în fine, secretul „fenomenului” Cleopa?

Ştiu, sunt o sumedenie de explicaţii la îndemână, sute de pagini ale unor zeci de autori au încercat să înjghebeze răspunsuri, cum ar fi: era un om de o smerenie autentică, pe care o apreciau chiar şi cei necredincioşi; era un om care trecuse prin filtrul său învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi, după ce le digerase bine, ca o harnică albină, ne oferea mierea Cuvântului; ducea o viaţă sfântă, de parcă n-ar fi avut trup pământesc (poate de aceea, văzându-ne „admirația”, se şi tot „lăuda” cu neputinţele şi cu bolile sale); era un misionar statornic care întorsese mii de suflete la credinţă fără să meargă din uşă în uşă… Și aprecierile ar putea continua (aproape) la nesfârşit. Despre oamenii în care Dumnezeu Îşi arată puterea Sa poţi vorbi oricât de mult, fără a avea sentimentul că ai epuizat subiectul, aşa cum nu există limite în a-L lăuda pe Cel fără de limite. Căci nu persoana umană este cea pe care o (bine)cuvântăm, ci pe Dumnezeu Însuşi care a sfinţit cu Duhul Său cel Sfânt acea persoană.

Cum L-am putut vedea, nevăzând, pe Hristos

Într-o zi însă – pe când încă eram student la Teologie –, ca într-o străfulgerare, i-am descifrat misterul. Un vrednic ierarh şi, totodată, un mare teolog vorbea mulţimii despre dragostea pe care trebuie să o avem noi pentru semeni. Şi spunea ceva şocant pentru mine: a-l iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi (cf. Matei 22, 39) nu este de ajuns. Cum adică? – m-am burzuluit eu atunci în inima mea. Nu am învăţat noi de atâtea ori că există un soi de limită cu înţelepciune trasată pentru ca dragostea pentru aproapele să nu fie transformată în dragoste pătimaşă sau idolatră? „Ca pe tine însuţi” înseamnă şi că vei acorda celuilalt toată cinstea, dragostea şi ajutorul pe care ţi le acorzi şi ţie, dar mai înseamnă şi că toate acestea se acordă cu dreaptă socoteală, nici mai mult, nici mai puţin. La Evanghelia după Ioan însă – a continuat ierarhul tâlcuirea –, găsim un nivel superior al iubirii pentru aproapele. Acolo Iisus le spune ucenicilor: „Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34). Adică „limita”, „etalonul” nu-l reprezintă dragostea pentru propria mea persoană, ci dragostea lui Hristos pentru fiecare dintre noi.

Şi uite-aşa mi s-a răsturnat mie, ucenic pe atunci (ca şi acum, de altfel) în ale Teologiei, perspectiva asupra iubirii aproapelui. Dacă citind Evangheliile sinoptice pot sta oarecum liniştit văzând că ştacheta, deşi nu e foarte jos, nici foarte sus nu e, citindu-l pe Evanghelistul Ioan încep să am dubii că am înţeles ceva din felul în care trebuie să mă raportez la cel de lângă mine. „Precum Eu v-am iubit pe voi” e o ştachetă ridicată foarte sus, atât de sus, că atinge Cerurile. Vai mie!, cum aş putea să mă ridic vreodată la înălţimea acestei porunci divine? Şi ce om ar putea?

Ei bine, atunci îmi apăru în minte figura luminoasă a Părintelui Cleopa. Iată un om în care am văzut şi eu, cu uimire, împlinită această poruncă. A citit Scripturile, a citit tâlcuirile Sfinţilor Părinţi şi a înţeles. Ştacheta trebuie ridicată sus, foarte sus, acolo unde numai Hristos a ajuns şi unde numai cu ajutorul Lui poţi ajunge. Dragostea pe care Părintele o arăta tuturor nu era cea a lui „ca pe tine însuţi”, ci era cea a lui „precum Eu v-am iubit pe voi”. Părintele Cleopa nu se iubea pe sine nici măcar a mia parte din cât ne iubea pe noi, pelerinii însetaţi de Cuvânt. Ieşea din chilie indiferent cât de suferind sau obosit era. Nu refuza pe nimeni. Cred că ar fi făcut-o chiar dacă ar fi ştiut că în secunda următoare, vlăguit de putere, se va prăbuşi în somnul morţii. Dar ceea ce era și mai uimitor la Părintele Cleopa era firescul sfințeniei. Totul era de o naturalețe contrariantă, chiar și când atingea subiecte de mare finețe duhovnicească. Iar smerenia sa nu avea absolut nimic artificial. Când se plasa pe sine la nivelul unui măgar, era atât de convins de ceea ce spunea că te lăsa fără replică.

Părintele Constantin Sturzu, Consilier al Sectorului comunicare şi relaţii publice al Arhiepiscopiei Iaşilor și Purtător de cuvânt al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei

Mai rămâne să fac o ultimă mărturisire. Încă din copilărie am încercat să îmi imaginez cum era să fii în preajma Mântuitorului, cum trebuie să-I fi fost privirea, gestul, vorba? Şi trebuie să recunosc că, lângă Părintele Cleopa, aveai şansa de a experia o adevărată întâlnire în Hristos. Sentimentele şi gândurile care te potopeau atunci trebuie să fi fost măcar înrudite cu acelea încercate de mulţimile ce constatau uimite că Cel numit Nazarineanul le învăţa „ca unul care are putere” (Matei 7, 29).

Unii dintre noi nu vom putea, probabil, să pregustăm din această viaţă dulceaţa întâlnirii cu Hristos Domnul în intimitatea rugăciunii (precum isihaştii). Dar cunoscând oameni ca Părintele Cleopa – încă mai avem în viață părinți cu viață sfântă! – putem măcar să ne consolăm cu ideea că am gustat ceva asemănător. De ce sunt așa sigur? N-aș putea explica în cuvinte, e un mister care va trebui, la rându-i, dezlegat, în taina fiecărei inimi în parte.

Publicitate și alte recomandări video