Patriotismul e confuz prin definiţie. Iubirea de patrie sau ţară natală, dacă acceptăm definiţia cea mai simplă a patriotismului, e o chestiune atât de subiectivă încât cu greu găseşti doi oameni care s-o înţeleagă, ca să nu zic s-o practice, cât de cât asemănător. Şi e normal să fie aşa, din moment ce vorbim de iubire, un concept pur poetic. Prin extensie, putem spune chiar că şi patriotismul ţine mai degrabă de dimensiunea poetică a existenţei, prin poetic înţelegând expresia comprimată a unei emoţii.

Ce înseamnă asta, mai concret. Înseamnă, în primul rând, că nu putem judeca oamenii după modul în care-şi exprimă patriotismul. Nu poţi împărţi oameni în buni şi răi, după cum e relaţia lor emoţională pe care o au cu propria patrie. Nu sunt patrioţi buni şi patrioţi răi. Patriotismul nu poate intra în zona legiferării. Nu poţi condamna pe cineva pentru emoţiile pe care le investeşte în relaţia cu propria patrie. În momentul în care o faci, ca individ, instituţie, comunitate sau stat, produci un abuz. Legea judecă fapte, nu trăiri. Când o face, avem de-a face cu o aberaţie care trebuie condamnată.

Patriotismul nu e tranzacţie. Nu e despre drepturi şi obligaţii. Dacă tu crezi că patria îţi datorează ceva şi nu-ţi oferă acel ceva, atunci există toate şansele să dezvolţi cu ea o relaţie proastă. Şi, în timp, să ajungi s-o urăşti. Dar o relaţie proastă cu patria o ai şi atunci când crezi că îi eşti tu dator cu ceva, când crezi că ţara are nişte aşteptări de la tine pe care trebuie să i le satisfaci. Aparent e iubire, dar nu e decât o nesănătoasă relaţie de dependenţă. Noroc că asta se întâmplă însă destul de rar, iar cei care susţin asta cerând altora să-şi iubească patria ca pe o datorie, se plasează automat în zona aberaţiei.

Ce vreau să spun până la urmă e că nu există unitate de măsură pentru patriotism. Şi, prin urmare, nu există mai mult sau mai puţin patrioţi. Există în schimb o infinitate de grade de intensitate a relaţiei cu propria patrie, de la pura indiferenţă la pura pasiune, dar nimic care să justifice instituirea vreunui tribunal al patriotismului.

Şi, în final, o urare mai veche pe care i-am făcut-o României de ziua ei, una de care mi-a amintit un prieten, citând-o ieri într-o postare pe facebook:

„Urarea asta, La mulţi ani!, are ca premisă conştiinţa faptului că cel căruia i-o adresezi va muri cândva, că e trecător. Îi urezi de fapt să mai trăiască o vreme, dacă se poate cât mai mult. Aşa că, atunci când urezi României la mulţi ani, îi aminteşti, implicit, şi faptul că la un moment dat nu va mai exista. Pentru că nu poţi spune la mulţi ani cuiva nemuritor, e un non-sens. La mulţi ani, România, sper ca măcar să ne supravieţuieşti!”