Pe cine lăsăm în urmă

marți, 09 ianuarie 2024, 02:52
1 MIN
 Pe cine lăsăm în urmă

E paradoxal ce trăim acum. Un paradox aproape incredibil. Pe de o parte avem oamenii puşi la punct cu tehnologia, gata de orice adaptare, cu acces la informaţie, energici, inventivi, iar pe de altă parte avem vârstnicii certaţi la cuţite cu tehnologiile pe care nu numai că nu le pricep, dar le şi refuză vehement pe motiv că sunt perverse, complicate, inutile, chiar diavoleşti.

Undeva între Crăciun şi Revelion, când mai toate magazinele şi instituţiile erau închise, am avut ocazia să stau câteva zeci de minute cu trei pensionari, închis la propriu în holul cu bancomate al unei bănci cu serviciul 24 h, cât timp se alimentau aparatele cu bani. Ca întotdeauna în asemenea situaţii au început discuţii între noi pe tot felul de teme. Eu am intervenit rareori, mai mult am ascultat. A fost o coincidenţă să fie trei pensionari, dar toţi vorbeau despre acelaşi lucru: viaţa pentru ei devine din ce în ce mai grea. Am încercat să îi conving să privească lucrurile din altă perspectivă pentru a vedea şi alt adevăr, spunându-le că poate se înşeală, pentru că se vorbeşte foarte des în ziua de azi despre nevoile din ce în ce mai mari ale omului contemporan, de multe ori nejustificate şi superficiale, şi despre risipa care se face mai ales de sărbători când toţi cumpără mult mai mult decât consumă, iar apoi aruncă, dar m-am trezit că eram în locul total greşit pentru a spune acel lucru. Toţi trei, care nu se cunoşteau între ei, au mărturisit că fac economie la orice, că mănâncă pâine veche, că nu aruncă nimic, că nu irosesc bani degeaba, şi că fac totul ca să nu ceară ajutor, umilindu-se, de la copiii lor pentru întreţinere şi alte cheltuieli absolut necesare. Dădeau exemple de preţuri din piaţă, de noile scumpiri şi de câţi bani le trebuiau pentru a-şi permite să cumpere ceea ce au nevoie.

Mi-am amintit atunci despre declaraţiile glorioase ale politicienilor şi economiştilor care spun peste tot că ţara noastră merge excelent, că economia bubuie, că o ducem mult mai bine decât înainte de Revoluţie, dar mi-am dat seama că acei specialişti se refereau doar la generaţiile sub 65 de ani, nu la cei mai în vârstă precum pensionarii cu care vorbeam eu. Pentru aceia totul merge de fapt în jos, către pragul sărăciei, şi nu sunt puţini deloc.

S-au publicat chiar recent câteva sondaje care au analizat simpatiile cetăţenilor faţă de regimurile trecute şi cele prezente şi s-a constatat că un procentaj aproape de 50% acordau un credit mai mare regimului comunist decât celui democratic în care „ne scăldăm” de peste 30 de ani. Dintre aceştia majoritatea erau exact pensionarii despre care vorbeam. Şi cum să nu fie aşa, dacă prăpastia dintre săraci şi bogaţi este din ce în ce mai mare? Iar la aceasta, iată că se adaugă o altă prăpastie, care e şi ea în creştere, cea dintre generaţii. Românii peste 65 de ani se simţeau în regimul trecut mai în siguranţă decât acum când sunt practic abandonaţi, nu doar de către sistem, ci chiar de către celelalte generaţii mai tinere.

Şi chiar ăsta este sentimentul, de abandon. Oamenii aceştia sunt lăsaţi în urmă de către societate. Tineretul a luat-o la goană călare pe tehnologie, cu ochii mereu în telefoane, preocupaţi de lucruri de multe ori stupide, superficiale şi fără nicio finalitate concretă, ţintind către un viitor din ce în ce mai tentant doar ca imagine, dar fără consistenţă, lipsit chipurile de griji şi plin de huzur, prosper chiar. Aceştia sunt cei care aglomerează magazinele şi cumpără mult mai mult decât au nevoie şi care aruncă apoi jumătate din produse la gunoi. La ei se raportează guvernul când spune că ţara merge brici, la cei care produc şi consumă în ritm alert. Dar ce facem cu ceilalţi? Există şi alţi oameni pe aceste plaiuri.

E paradoxal ce trăim acum. Un paradox aproape incredibil. Pe de o parte avem oamenii puşi la punct cu tehnologia, gata de orice adaptare, cu acces la informaţie, energici, inventivi, iar pe de altă parte avem vârstnicii certaţi la cuţite cu tehnologiile pe care nu numai că nu le pricep, dar le şi refuză vehement pe motiv că sunt perverse, complicate, inutile, chiar diavoleşti.

Iar asta se reflectă în toate straturile. Deunăzi eram la o pârtie, una dintre puţinele din ţară deschise, cu zăpadă artificială, şi am observat nu unul, ci doi bătrâni care urcau pârtia pe jos. Nu i-am întrebat, dar după echipamentul pe care îl aveau era uşor de înţeles: nu aveau bani pentru teleschi. Era o imagine simbolică pentru situaţia actuală din România: majoritatea turiştilor, tineri, cu echipament scump, performant, costisitor, coborau pârtia cu viteză şi se înghesuiau apoi în cozi imense la teleschiuri, iar câţiva, mai în vârstă, foarte puţini, rupţi de restul, urcau pârtia pe jos, singuri, în ritmul lor, făcând parcă parte din altă dimensiune. Tinerii făceau câte 10-15 coborâri pe zi, bătrânii doar 2-3.

Acum, în mijloc de ianuarie dintr-un nou an ce se anunţă plin de evenimente, de surprize, de schimbări radicale, unii dintre noi se preocupă cu maximă grijă de „Dry January”, urmând diete costisitoare pentru detoxifierea de după sărbători, pentru recuperarea ficatului afectat de la consumul exagerat al băuturilor scumpe sau al drogurilor, dar, în acelaşi timp, pe acelaşi teritoriu şi în aceleaşi circumstanţe politico-economice, alţi români îşi socotesc la sânge banii până la următoarea pensie, astfel încât să le ajungă fără a suferi de foame, frig sau boli.

Ne trimitem bătrânii în azilele groazei numai să nu îi mai vedem cum suferă, cum se vaită, să ne prefacem că totul e ok, aşa cum ni se arată la televizor, cum ne aşteptăm să fie. Nu suntem mai prejos decât triburile sălbatice din preistorie care îşi omorau bătrânii şi bolnavii ca să nu le mai consume din resursele de hrană, să nu le mai încetinească mersul, să nu le mai scadă moralul celor tineri şi energici.

O generaţie întreagă ar trebui să dispară brusc din lume, peste noapte dacă se poate, pentru simplul fapt că nu este în stare să ţină pasul cu schimbările actuale şi nu poate fi la fel de productivă, de eficientă precum cele tinere. Asta e civilizaţia cu care ne lăudăm.

Câţi dintre cei tineri s-au uitat oare la aşa-numitul Revelion de pe canalele tv aşa cum ne uitam altădată toţi în România comunistă? Extrem de puţini, cu siguranţă, poate doar siliţi de împrejurări vitrege. Majoritatea telespectatorilor au fost bătrânii care nu au avut nimic altceva de făcut, nu au putut nici măcar ieşi în centru pentru a vedea artificiile şi spectacolul primarului. La mulţi ani precum aceştia? Pentru ce?

 

Briscan Zara este scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii