Caută 
5 MIN
Oprindu-ne din cinci in cinci minute in
loc, prin ninsoarea ce parea ca vine
dinspre Mitropolie si se rotea deasupra
Teatrului National, rispindu-se in volute
cind blind mingiietoare, cind aproape
furibunde, continuam sa discut cu
regizorul Andrei Dimitrievici Andreev
despre viata culturala din Moscova,
despre cea de la Sankt Petersburg.
Sankt Petersburgul poate fi considerat
capitala unei Rusii ce traieste in afara
Moscovei. A unei Rusii ce cauta sa
restabileasca, pe cit e posibil in lumea
contemporana, vechile-i valori. Orasul
fusese construit de Petru cel Mare din
orgoliu, pe un loc mlastinos. Sub
temeliile lui si-au gasit sfirsitul zeci de
mii de oameni, secerati de boli si
munca istovitoare. Suferinta lor si-a pus
amprenta peste oras. Din cind in cind,
in ceturile care invaluie cheiurile Nevei
se aude oftatul acestei multimi surde…
In urma evenimentelor din ’91,
industria, agricultura, intreaga
economie a Rusiei se duceau de ripa.
Saracia navalise ca o boala. Tara
intreaga devenise un urias bazar unde
se vindea si se cumpara totul, inclusiv
destinele umane. Rusia se
transformase intr-un fel de manta,
numai zdente, numai petice, iar noi toti,
conchise regizorul, devenisem un fel de
Akaki Akakievici. Ne tiram pe strazi
visind la o alta lume, la o alta Rusie,
imbracata in vesminte stralucitoare.
Occidentul ne-a ajutat. Dupa cum ne-a
ajutat si America. Dar aceste ajutoare
au fost un fel de frectii la un picior de
lemn. Renasterea unei natiuni trebuie
facuta din interior. Economia trebuie sa
respire de la sine putere. La noi, insa,
ea e inca bolnava. Undele de soc au
trecut, dar noi inca traim conectati la
vechile aparate care ne-au mentinut in
viata. Unele din aceste aparate vechi
au fost inlocuite cu altele noi, de ultima
ora, provenite din import. Dar, cum sa
va spun, la noi nu e bolnava numai
economia, ci si societatea. Vechile
naravuri dobindite in anii socialismului
o tin in inertie, iar noile tendinte o
inping intr-o zona cetoasa. Situatia e
extrem de complicata. Vom renaste sau
ne vom prabusi? Aceasta e intrebarea
pe care ne-o punem zi de zi. Vorbeam
insa de Occident, de binele din afara ce
se transforma intr-un rau suprem.
Exista in acest sens o statistica
edificatoare. La sfirsitul anilor ’90, suma
tuturor ajutoarelor venite din afara, sub
diferite forme, se ridica la circa 14
miliarde de dolari. Dar tot la sfirsitul
acelorasi ani, ieseau din Rusia in jur de
70 de miliarde. Ce s-a intimplat cu
acesti bani? Fondurile venite din
Occident nu au avut nici un efect
asupra economiei noastre si nici asupra
mentalitatilor. O mare parte din ele au
fost deturnate, dind nastere la coruptie,
iar altele au fost cheltuite pe tot felul de
proiecte inutile. In prezent, Rusia
traieste din resurse naturale. Tindem sa
devenim o tara eminamente
exportatoare de materii prime si
importatoare de tehnologie si bunuri de
consum. Ce se va intimpa cu noi in
viitor, nu stim. Traim orbecaind prin
bezna. Acum e in joc propria noastra
identitate nationala. Descompunerea
Uniunii Sovietice fusese un fenomen pe
cit de dureros, pe atit de necesar.
Saptezeci de ani de comunism
indobitocise populatia, o transformase
intr-o masa inerta. Efectele acestei
pervertiri se fac simtite si acum.
Oamenii nu s-au lepadat inca de
vechile deprinderi dobindite in timpul
regimului sovietic. Lucreaza de
mintuiala. Traiesc in provizorat. Au
sentimentul ca patria are datoria sa le
ofere nu numai un loc caldut de munca,
dar sa le apere libertatile si drepturile…
Dar cultura? Cultura a fost si ea
afectata de aceleasi fenomene. La
inceputul anilor ’90, tavalugul
schimbarilor navalise si peste viata
culturala. Tot ce amintea de spiritul
national fusese aruncat la lada de
gunoi a istoriei. Pe ecranele noastre
rulau numai filme americane.
Televizorul ne aducea in fiecare clipa in
casa Occidentul. Dar ce fel de
Occident? Un Occident lipsit de
substanta, ramas la stadiul de ambalaj.
Stralucirea reclamelor ne-a luat ochii si
mintile. Am devorat totul, fara
discernamint, pina ne-am acoperit de
bube. Incetul cu incetul, nebunia s-a
mai potolit. Si atunci am inceput sa ne
mai dezmeticim si sa ne intrebam
incotro mergem? Am vrut sa schimbam
totul dintr-o data. Sa ne occidentalizam
peste noapte. Nu am avut cum. Rusia
mereu trece prin astfel de perioade.
Graba de-a ajunge Occidentul ne poate
fi fatala.
L-am intrebat cum a lucrat cu trupa
nationalului iesean. Nu a fost simplu
nici pentru actori, nici pentru regizor. In
Romania, ca si in Rusia, actorii sint
nevoiti sa preseteze si alte meserii.
Intervine criza de timp. Graba.
Comunicarea a fost si ea destul de
dificila. Andrei Dimitrievici e un om al
dialogului. Al replicilor. Ar fi dorit sa
discute cu actorii fiecare amanunt. Nu
poti spune tot ce ai de spus doar prin
intermediul unui traducator. Trebuie sa
comunici direct cu omul. Dar apropo de
comunicare: Andrei Dimitrievici s-a
aratat foarte mirat ca la repetitii n-a
vazut picior de pictor, de muzician, de
ziarist sau de scriitor. Ca sa nu mai
vorbim de oameni de afaceri sau
politicieni. Teatrul e un fel de alambic,
un loc unde se macina multe idei ce
framinta societatea. E motorul cultural
in jurul caruia se invirt multe forte.
Daca schimbul de idei nu are loc,
intreaga viata culturala stagneaza…
Lipseste spiritul boem, cafeneaua
literara. Mirosul de fum in teatru.
Izolarea nu duce la nimic bun…
Cum i s-a parut Iasul? Romania? Iasul
e un oras vechi, e fosta capitala.
Statutul lui seamana cumva cu cel al
Sankt Petersburgului. Romania?
Regizorului i s-a intiparit in memorie o
imagine teribila despre Romania. Intr-o
seara, a fost la o manastire. Ningea.
Era o liniste desavirsita. Si in acest
cadru a aparut deodata „silueta” unui
calugar ce avea inaltimea unui copil.
Omul era batrin-batrin, mergea tirsindu-
si picoarele, parind ca duce in miini o
greutate imensa ce-l tragea spre
pamint. Ceea ce l-a uimi au fost ochii.
Niste ochi negri, imensi. Mergea cu ei
deschisi prin ninsoare, oprindu-se din
cind in cind in loc. In ei ardea flacara
credintei ca drumul pe care l-a ales
duce la izbavire. In el am vazut, spuse
regizorul, simbolul noii Romanii. Aveti
credinta in voi si veti ajunge la capatul
drumului.
*
Duminica m-am dus la premiera.
Padurea din decor era doar o simpla
rama. Dincolo de ea s-a dezlantuit o
intreaga simfonie a patimilor si
suferintelor unei societati umane aflate
in deriva. Rodul tuturor framintarilor prin
care trecuse regizorul fusese transpus
pe scena. Rolurile lui Ghenadi
Nesceaslivtev (Ghinionistul) si Arcadie
Sceaslivtev (Norocosul) sint
interpretate magistral de Calin Chirila
(numai Dionisie Vitcu in anii tineretii
sale a jucat cu atita daruire in
Insemnaruile unui nebun!) si Doru
Aftanasiu. Decorurile Axintei Marfa au
contribuit si ele la crearea atmosferei
unei omeniri iesite din titini. Doina
Deleanu, Pusa Darie, Liviu Manoliu,
Florin Mircea, Irina Radutu, Daniel
Busoic, Constantin Avadanei, Dumitru
Nastrusnicu, Cosmin Maxim, Gellu
Zaharia, Silvia Popa merita sa fie vazuti
si ei vazuti pe scena. Padurea lui
Ostrovski in viziunea lui Andreev e o
padure nebuna, nebuna de legat…
Oameni buni, mai lasati telivizoru-n
pace, duceti-va la teatru! Aveti ce
vedea!
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
