Pe-un picior de plai…

Gândul şi vorba cu Bădiţa (81 de ani, tocmai împliniţi; în copilărie refuzam să-i zic Bădiţă, de aici tot felul de conflicte… frăţeşti, de care acum ne-amuzăm) trec de la una la alta, cum se-ntâmplă. Aflu – şi mă înfior – că s-a tăiat într-o coasă, de-o săptămână se tot oblojeşte, fără însă să-l fi văzut vreun doctor. (La Iacobeni – cel mai mare sat din comuna Dângeni, evident că nu există un doctor stabil.) Şi, la un moment dat, zice: Am fost la stână, la Buneni (un cătun din coasta satului). Ciobanu… Cutare (nu i-am reţinut numele), cum mă vede: – Uite, fratele tău, Neculai, zice aici aşa, şi dincolo aşa… – Da ce faci acolo, ce citeşti?, îl ”ischiteşte” Costică. – Ei, ce citesc? Citesc Cartea Jijiei. Tare bine le mai spune frate-tu… Da şi Traian a lui Lazăr, şi Costică-a lu Adam… Şi s-apucă amândoi să… dezbată Cartea Jijiei. Pe deal la Şărpărie. Unde, cândva, am păscut şi eu oile. Păscut e prea mult zis, că nu lăsa ciobanul turma în grija oricui. Când ne venea rândul la stână, dormeam acolo, cât ţinea rânduiala, misia mea şi-a lui Dorel (fratele mai mic ca mine cu 5 ani; cum şi eu, faţă de Costică) fiind aceea de-a da oile-n strungă… Şi-acum simt cum mi se lipesc ochii de somnul dimineţii, somnul furat de Moş Sânguraşu sau de alt cioban, care mă trezea în zori, pentru a fi parte a unui ritual, pe care îl uram şi-l blestemam copilăreşte.

Pe Costică-l ştiu şugubăţ de felul lui, aşa că mă-ndoiesc şi-i şi spun că ciobanul acela chiar citea Cartea Jijiei. Frate-miu şuguieşte el cu multe, nu însă şi cu faptele mele literare, de care se arată mândru nevoie-mare,  încercând a-mi induce şi mie – cum să-i zic? – satisfacţia lucrului împlinit… Inutil a mai spune că-mi ştie multe poezii pe de rost şi, de fiecare dată când vorbim, îmi dă şi-un recital liric… din propria-mi creaţie. Ba îmi reproduce  şi pasaje – sau doar unele idei – din Cartea Jijiei. Recunosc că, dintre toate, aceasta-i cartea cu care pot să mă laud, de care sunt într-adevăr mândru că am înfăptuit-o. O simt  ca un înveliş protector în – cum zice Blaga – hronicul şi cântecul vârstelor, îmi conservă copilăria şi nu-mi întinează adolescenţa, tinereţea.  Şi nu e o carte de autor, ci de autori: 27 la număr, presăraţi, culeşi şi aleşi din arealul Jijiei, de la izvoare până spre vărsare, de la A la Z, de la Antonesei la Zub. Între aceştia – savanţi, scriitori, actori, profesori, inventatori, adică oameni de înaltă vocaţie, care au dus faima locului. Iniţiatorul cărţii, psiho-sociologul Adrian Neculau, a vrut, în primul rând, să combată clişeul (de la Sadoveanu citire) al locului unde nu s-a întâmplat nimic. Valea Jijiei părând a fi ea chiar un astfel de loc. Profesorul n-a apucat să adune toate mărturiile între coperţi, mi-a revenit mie această misie, aproape testamentară. Nici eu n-am reuşit întru-totul,  nume importante lipsesc din sumar, dar, mărturisesc acum şi aici că am lucrat cu mai multă râvnă, cu mai mare dăruire decât la cărţile proprii. Şi cu spaima să nu se întâmple ceva… ireparabil. Premoniţie pe care el, profesorul ungurean (era de loc din vestita comună Ungureni-Botoşani, limitrofă Jijiei şi satului meu natal) a avut-o, mi-am dat seama de asta, în momentul când m-a anunţat că vine până la mine, să transfere toată documentaţia, de pe computerul lui pe al meu. Şi-a şi venit, pe o vreme vrăjmaşă, cu viscol şi ger cât cuprinde. Câteva zile mai târziu, a intrat într-o comă ireversibilă.  

Impactul volumului (voluminos la propriu) l-am testat la lansarea din comuna natală, unde au fost mai mulţi cititori decât cărţi. Încă de-atunci (au trecut deja 5 ani!) am perceput un fenomen pe care orăşenii/ metropolitanii îl ignoră sau îl privesc cu orgolioasă superioritate: setea, nevoia de carte, deschiderea întru lectură a celor din mediul rural. Fără a generaliza, dar şi fără a nu-l releva, fenomenul, în micile/ marile lui cuprinderi şi desfătări. 

I-ar fi plăcut profesorului să afle că un cioban, pe-un picior de plai, citeşte Cartea Jijiei. În ceea ce mă priveşte, pot spune că e cea mai frumoasă întâmplare din biografia mea, şi cea mai mare răsplată pentru o faptă săvârşită în folosul comunităţii. Din păcate (există întotdeauna un regret), tirajul n-a ajuns – n-avea cum – la toată lumea doritoare, cartea apărând în regia autorilor. A existat şi promisiunea unui nou tiraj, susţinut de o fundaţie, sau din resurse bugetare, care, însă nu s-a realizat. Şi e păcat, nu doar întru memoria omului de seamă care a fost Adrian Neculau, dar şi întrucât Cartea Jijiei este o adevărată carte de vizită. Aflată la purtător, îl legitimează şi pe un savant tobă de… carte, şi pe un cioban pornit cu oile pe-un picior de plai…       

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist

Publicitate și alte recomandări video