Pe vremea în care mai răsfoiam reviste și totul părea un timp nou

Pentru mine lumea abia își căpăta conturul, era totul așezat într-un gri al cotidianului, nici măcar nu aveam muzeul privat al eșecurilor unde să strâng amintiri, pe numele său balcon. Aveam un suflet mic, luasem bătaie de la tata la șase ani pentru că m-a prins fumând, și nu știam cum să îl cresc, trecuseră veacuri de atunci și încă nu cunoșteam amarul și nici umorul. Dar în același apartament de bloc de unde vedeam pe geam zi de zi cum se usucă și cade tencuiala vecinului aveam să am parte de o bucurie pe care vreme de decenii nu am înțeles-o: lumina nu vine de la Răsărit, ci de la bec.

Era vârsta la care, odată cu bluesul și folkul lui Alexandru Andrieș, prin tot cașcavalul său din La telejurnal, am descoperit și altă ironie, cea de la Timpuri Noi, cu melodia din 1984, Becule. De altfel, primul videoclip românesc dat pe MTV, după cum m-a informat soarta.

Asta se întâmpla prin final de sălbatici ani ’90, când se prinsese de mine suficientă scoarță cerebrală ca să știu cum mă cheamă cu buletinul în mână. Și aflasem de trupă și de la frate-meu, și din vecini, dar nu mă atrăgea deloc numele pe care îl purtau – să-i spunem estetism, că prostie sună prea dur. Și mai aflasem de oamenii ăștia din ceva reviste pe care le răsfoiam la vremea aia, toate moarte și îngropate de mult timp.

Evident că abia mai târziu a venit momentul în care am reușit să ajung la esența melodiei, să râd cu adevărat cu tristețe știind despre ce cântau băieții de pe atunci când se auzea „Becule, stai aprins, becule/ Noi te iubim/ E frig afară/ Bezna mă-înconjoară”. Și astăzi sunt cuprins de mirare de curajul lor și de orbirea cenzurii comuniste. Cum să nu sper eu în mai bine, pe când unul dintre bancurile care ne amintesc de ce era atunci, un anotimp al României pe care – sper eu – am lăsat-o din fericire în urmă și pe care eu l-am prins prea puțin este „Ce e rece și mai rece decât apa rece?/ Apa caldă”. Să nu uităm că sunt oameni care au făcut închisoare pentru că au vorbit nici măcar împotriva, ci doar legat de dictatura comunistă. Că sunt oameni care au murit. Și cei din Timpuri Noi au avut puterea să sfideze cu o eleganță minimalistă ceea ce deja se știa, să riște cu un râs încet, interior. Abia când mi-a venit mintea la cap am înțeles că am de-a face cu niște Timpuri Noi.

Azi casa îmi miroase a amintiri de tutun, a inerție vie și a ochi obosiți de prea multe pagini. Dar răsună inclusiv a perfect, a adeline, a stere, a bordelul mov, a victoria, luca, tanța, nămol, helga, mistrețul și tot așa. Nu mai spun de Tata, e melodia de care mi-e teamă.

L-am cunoscut pe Artan acum niște ani, când încă se mai înțelegea cu Dan Iliescu. Apoi a urmat despărțirea și partizanatul. Nu știu cum au rămas până la final. L-am recunoscut după aceea pe Adrian Pleșca pe când își mai făcea veacul prin Iași din când în când, chiar și pe vremea în care – acum să se fi tot strâns zece ani – cele două drumuri s-au unit într-un concert dublu pe aici. Niciodată nu ne-am înțeles direct, ba chiar tot timpul se făcea primele zece minute că nu ne știm, ca abia după aia să înceapă discuția – când război, când râset.

Iubește și urăște cu egală pasiune tot ce ține de trecut. Când îi aduci aminte de un hit, râde și se înfurie deodată, se închide în sine. E ca și cum i-ai atinge o rană care nu se mai vindecă. Melodia aia l-a făcut, dar l-a și prins într-o colivie. L-a definit pentru totdeauna ca „solistul de la Timpuri Noi”, ca „vocea generației”.

Știe tot, chiar dacă uită tot, știe că în 2002, la minuta 3:24 de la concertul din Piața Unirii, a uitat versurile și a improvizat ceva atât de profund de prost, încât i-a înghețat zâmbetul pe buze pentru trei zile după. Știe că în 2008 când l-a întrebat șoferul de taxi dacă nu cumva e „ăla de la Timpuri” a răspuns „da”, iar când a ajuns la destinație omul i-a spus „Domnule, mi-ați fost idol. Dar v-ați lăsat”. Presupun că e cea mai mare intimitate pe care mi-a lăsat-o la rândul lui. Pentru că ne-a lăsat. Marți, pe 2 decembrie, Artan ne-a lăsat aproape de tot. De ce aproape de tot? Pentru că îl putem auzi mai departe. Lumina cea mov ascunde perdea. Fă lumina ca bluesul.

Radu Cucuteanu este istoric, redactor de carte și traducător, angajat în prezent al Editurii Junimea

Publicitate și alte recomandări video