Pecinginea mârlăniei

Într-unul din splendidele sale texte de atitudine, distinsul profesor Al. Călinescu făcea distincția dintre mitocan și mârlan, substantive pe care dicționarul le dă ca fiind sinonime. Și eu văd o diferență de toxicitate între cele două, iar textul elegant-șfichiuitor al lucidului cărturar ieșean m-a făcut să caut unul dintre primele texte scrise de mine la solicitarea lui Ovidiu Mihăiuc, text care pleca de la apariția „Atlasului de mitocănie urbană” editat, în 2009, de Radio Guerilla și Academia Cațavencu (pe vremea când aceasta era frecventabilă!). Era acolo prinsă în insectar o întreagă tipologie de votanți viitori ai lui Securilă cu Izmene Roșii. Cum ar fi: mitocanul de birou, cocălarul în trafic, gherțoiul de bloc, mogâldanul de pază, țopârlanul de transport în comun, bădăranul de cinematograf, pițipoanca de companie, țăranul de mall și inevitabilul mârlan de Dorobanți. A reușit România „europeană” să îmblânzească aceste dihănii? Îmi pun firesc această întrebare azi, la aproape două decenii de când diagnosticam astfel:

„Ne agresează şi ne sufocă cu stridența şi proasta lor creștere. Cu gălăgia și mirosul lor. Cu animalitatea lor. Deși erau prezenți și în timpul comunismului, libertatea de după 90, greșit înțeleasa ca desfrânare, democratura haosului și legea junglei instaurate după asasinarea lui Ceaușescu le-au priit de minune. Acești bipezi necivilizați, mutanți toxici ai omului european ne-au invadat și ne otrăvesc zilnic făcând ca țara noastră să fie asemuită unui ținut sublunar, atipic, înfricoșător. Să vedem de ce.

Personajul uman respingător pe care ne chinuim aici să-l prindem în insectarul efemer al cuvintelor are multe denumiri. El a fost creativ și extrem de interesant surprins în toată varietatea formelor sale de manifestare în deja celebrul „Atlas de mitocănie urbană” pornit de Radio Guerilla şi desăvârșit de Academia Cațavencu. Cu o rară ingeniozitate și cu o excepționala acurateţe autorii, atât cei ai „stabilimentului academic”, cât și cititorii lor mai inteligenți, au fișat haios și creativ o mulțime de exemplare și subspecii ale mitocanului urban contemporan, cu precădere valah, dar cu o generoasă acoperire pe întreg teritoriul țării. Nu vom trece aici în revistă clasificarea percutantă a amintitului atlas, fie şi pentru a nu răpi plăcerea cititorilor de a-l descoperi singuri și de a se amuza gânditori la sugestiile autorilor. Ne raliem cu toată puterea şi încrederea acestui început de ecarisaj moral, fie și pentru faptul că exemplarele studiate se înmulțesc văzând cu ochii amenințând cu invazia ultimelor oaze și bastioane ale decenței şi bunului gust din țara noastră. Însă înainte de a vă invita să descoperiți singuri această apariție editorială (lansat acum la Bookfest şi în format album) mai trebuie subliniat ceva. E oare mitocanul termenul potrivit pentru acest exemplar bizar și respingător care ne agresează aproape oriunde ?

Mitocanul nu este, așa cum s-ar putea crede, locuitorul comunei Mitoc (așezare locuită încă din paleoliticul superior, azi în județul Botoșani) în ciuda unui celebru discurs al unui politruc de prin anii 80 care clamase responsabil, la deschiderea unei ședințe de analiză a muncii la CAP-ul din localitate, „stimate toarș secretar, iubiți mitocani” spre hazul întregii adunări şi spre eterna dinamitare a atmosferei scorțos-tovărăşeşti a ședinței. Nu, mitocanul, vine de la țăranii care locuiau în afara zidurilor unei mănăstiri fortificate, numită metoc, şi care lucrau pământul acesteia fiind, funcție de ocârmuire, liberi sau robi. De altfel, este un spectru mai mare de termeni peiorativi derivați de la țăran, el însuși azi cu o conotație negativă, din diversele limbi care au circulat la noi, de genul mojic (din rusă, mujik), bădăran (din maghiară, badar), grobian (din germană, grobian) termeni care pleacă, toți, de la condiția de țăran sărac, de paria, prin extensie de necivilizat. Și în română ghiolban sau gherțan desemnează, probabil, realitatea sugestivă a celui căruia îi ghiorăie mațele de foame, iar mahalagiu vine, evident, de la locuitorii suburbiilor care vindeau la piață produsele agricole realizate în grădina proprie pentru a supraviețui. De altfel, un aristocrat pur sânge precum Alexandru Paleologu avea cuvinte frumoase despre mahalagii interbelici, mici meseriași, oameni spălați şi cu bun simț, protestând împotriva sensului nedrept şi stigmatizant căpătat de acest termen în contemporaneitate. Pe scurt, orice elementar excurs în rădăcinile culturale ale termenului de țăran (în toate articulațiile sale) ne va arăta că e vorba de oameni rudimentari, needucați, primitivi şi necivilizați. Realitatea însă este că astfel erau țăranii fără pământ, legați de glie, fără resurse, da, „rumânii” munteni, în timp ce țăranii gospodari, muncitori, curați, cu frică de Dumnezeu, cu înzestrări artistice native, necizelate, dar în plin echilibru al proporțiilor şi cu bun gust, erau cu totul altfel nemeritând eticheta blasfematoare de acum. Dar unde sunt azi acești țărani ? Chiar și în zonele necooperativizate sau în munți ei au dispărut locul lor fiind luat de cumplita hoardă a proletariatului agricol urbanizat cu forța, rupt de credință și de echilibrul natural al cosmosului rural, învățați să fure din fabrică și să spargă semințe în fața televizorului la meci, râgâind după bere în timp ce „doamna” suspină galeș, din corason, după vreun prostovan latino din telenovele. De aici și inevitabila conotație negativă azi a termenilor derivați din numele foștilor locuitori ai satelor.

Atlasul cațavencilor ar trebui totuși, în opinia mea, să folosească un alt termen, cu origine necunoscută. Un termen care transgresează clasa socială, un termen care exprimă plastic și sugestiv tipologia complicată, diversă și toxică a acestor oameni din vremea noastră înglobând laolaltă mahalagioaice gureșe, derbedei cu tupeu, țoape cu Vuitton, ciobani în Armani sau ghiorlani cu BMW,  toată pletora de creaturi care se ceartă isteric la televizor și pe social media sau arată, nu numai metaforic, degetul mijlociu ca semn de identificare și care ne fac să credem că locuim, fără voia noastră și fără putință de scăpare în  Țara mârlanilor. Lor, merită să le arătăm și noi pumnul strâns, cu degetul mare în jos. Că tot suntem o insulă romană, într-o mare slavă.”

Ce-ar mai fi de adăugat? Doar, poate, haiosul termen de „meltean”, inventat, cred, de Alexandru Radu pe platforma lui de umor Pitici gratis sau apelativul cu origine necunoscută care-mi tot vine mie pe limbă pentru că sună adecvat: huțupan. Ei ne înconjoară, ne sufocă încetul cu încetul și ridică în sondaje scorul electoral al clonelor lor politice la cote apocaliptice prevestind o eră a, da, mârlanilor. Cu care nu ai cum să te pui că sare Șoșoaca pe tine!

P.S. Problema cu pecinginea e că, pe lângă faptul că arată monstruos, că te infectează și te roade cu mâncărimi insuportabile, e molipsitoare, se ia prin contact direct și că un mediu dominat de ea ne va altera pe toți.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naționale, Filiala Iași și scriitor

Publicitate și alte recomandări video