S-a încheiat pelerinajul de la Iași, cel mai mare eveniment religios din România, dedicat Sfintei Cuvioase Parascheva. Peste 200.000 de oameni au trecut pe la racla așezată în curtea Mitropoliei, unii venind de la sute de kilometri, după zile de drum, alții așteptând ore întregi în frig sau în ploaie. Câteva concluzii de bun-simț.
Pentru câteva zile, Iașul a devenit din nou ceea ce mulți numesc „capitala ortodoxiei românești”. Orașul s-a umplut de rugăciuni, de lumânări, de oameni care poartă în suflet suferințe, speranțe, promisiuni, dorințe de vindecare. Și totuși, de fiecare dată, această sărbătoare a credinței e însoțită și de voci critice. Deloc puține. Pe rețelele sociale, în conversații de stradă s-au auzit aceleași comentarii: „pupă oase”, „stau degeaba la coadă”, „blochează orașul”. Unii consideră pelerinajul o manifestare învechită, o dovadă de ignoranță, un „spectacol” religios retrograd. Poate că ar fi timpul să privim lucrurile cu mai multă nuanță, cu mai multă empatie.
Criticii au dreptul lor, la fel și credincioșii
Este adevărat că libertatea de opinie înseamnă și libertatea de a nu crede. E firesc să existe oameni care privesc cu scepticism tradițiile religioase, în care nu se regăsesc, sau care pur și simplu le consideră depășite. Dar libertatea de a nu crede nu trebuie să devină dispreț față de cei care cred. În aceeași măsură, nici credincioșii nu ar trebui să-i judece pe cei care stau departe de Biserică. Credința nu se impune, nu se predică prin frică, nu se măsoară în cât de des mergi la slujbă.
Un fenomen social, nu doar religios
Pelerinajul de la Iași este, fără îndoială, și un fenomen social. În fiecare an, orașul devine o scenă de întâlnire între lumi diferite: bătrâni din sate îndepărtate, tineri curioși, oameni care vin pentru tradiție, alții din credință sinceră. Pentru mulți, e o formă de identitate culturală, un ritual care îi leagă de rădăcini și de trecut.
De aceea, simplificarea lui la „pupat de moaște” este fără discuție una superficială. În spatele fiecărui pelerin există o poveste. Poate un diagnostic medical greu de dus. Poate un copil cu viitor incert, pentru care se roagă. Poate o mulțumire adusă după o suferință. Poate o nevoie de sens într-o lume tot mai haotică… În final, poate că cea mai frumoasă lecție a acestor zile este chiar aceea a nejudecății.
Cei care cred ar trebui să-și trăiască credința cu discreție și bunătate. Cei care nu cred ar trebui să-și exprime libertatea fără batjocură. Cred că adevărata credință și adevărata libertate merg mână în mână doar atunci când nu ne mai simțim obligați să ne convingem unii pe alții.
Pelerinajul de la Iași s-a încheiat. Racla a fost reașezată în Catedrală, iar orașul își reia ritmul obișnuit. Dar, dincolo de cifre, de cozi, de reportaje, rămâne ceva mai important: lecția respectului și a înțelegerii. Să-i lăsăm pe oameni să creadă sau să nu creadă, în pace.
Pentru că libertatea de a te ruga și libertatea de a nu o face sunt, amândouă, daruri ale aceleiași umanități.
Publicitate și alte recomandări video