Pentru unii Paștele cade mereu toamna

Ideea pornește de la faptul că totul este relativ, și nu spun asta doar ca să amintesc de Einstein și teoria lui și să mă dau mare, ci pentru că, surpriză, chiar așa este. Absolut totul depinde de perspectiva din care privești lucrurile. Nu mă credeți? Încercați să citiți aceste rânduri de la dreapta la stânga ori cu capul în jos și o să vedeți. Noi conotații vi se vor înfățișa ochilor, noi senzații, iar cele vechi vi se vor părea limitate.

Cel mai recent și evident argument în favoarea acestei teorii/adevăr este următorul: pe 20 martie a avut loc echinocțiul de primăvară, adică momentul în care ziua a fost egală cu noaptea, iar din acel moment a început primăvara astronomică. Și știți ce este ciudat aici? Că acest lucru se întâmplă doar în emisfera nordică. În cea sudică este exact opusul – pe 20 martie începe toamna astronomică. Da, toamna, cu tot ce implică aceasta: căderea frunzelor de la copaci, micșorarea zilelor, răcirea vremii, băgarea pisicilor în casă ș.a.m.d.

Ciudat, nu? Noi, „nordicii”, asociem luna martie cu trecerea iernii, dar cei din sud asociază aceeași lună cu venirea iernii. Când noi sărbătorim aici primăvara, ne bucurăm de soare, de flori, de căldură, cei din emisfera sudică – adică Antarctica, America de Sud, Africa de Sud, Australia și Oceania – își schimbă garderoba de vară cu cea de iarnă, își scot din pod ghetele de zăpadă, paltoanele, mănușile și căciulile. Dacă te gândești bine, ca om născut, crescut și educat în Europa, e ceva de domeniul fantasticului.

Tot așa, pe timpul verii, când la noi sunt zile toride, cu recorduri de căldură, în Melbourne poate să ningă. Iulie, „luna lui Cuptor” a noastră, pentru un locuitor din Canberra, se asociază cu temperaturi sub 0 grade. Și tot așa, Revelionul la ei e în miezul verii. E tare ciudat pentru noi să alăturăm luna decembrie cu vara, nu? Pentru ei așa e normal! În Africa de Sud poți vedea uneori – destul de rar, ce-i drept – oameni bătându-se cu zăpadă în luna august! Ceea ce sună al naibii de straniu, așa-i? Și totuși nu e, pentru că acolo, atunci e miezul iernii.

Pe aceeași idee, apropo de Anul Nou, există unii care nu marchează acest moment pe 1 ianuarie, ci pe 21 martie. De ce? Păi, pentru că atunci este echinocțiul de primăvară, cum spuneam, și de atunci, practic, ziua începe să fie mai mare decât noaptea. Se poate spune chiar că e mai logică această socoteală decât cea de pe 1 ianuarie, când nu se întâmplă nimic deosebit din punct de vedere astronomic. Cu alte cuvinte, când noi ne dăm de ceasul morții cu tot felul de pregătiri, cu șampanie, promisiuni, petreceri, cadouri, cu momente speciale, ca și cum din momentul acela întreaga lume s-ar opri în loc pentru acea zi, în alte părți ale Globului, nu e decât o zi ca oricare alta…

Sărbătoarea se numește Nevruz și are loc la iranieni. Ei, pe 20 martie, își urează „La mulți ani!”. Planurile și promisiunile de Anul Nou și le fac începând cu 21 martie. Tot în acea perioadă este luna cadourilor. Interesant, nu? Iar pe 31 decembrie nu fac nimic deosebit, cel mult se uită la focurile de artificii ale turiștilor veniți din alte „lumi”…

Sărbătoarea își are originile în zoroastrism – aparent, cea mai veche religie a omenirii –, religia popoarelor din Asia Centrală, Iran (Kurdistan) și Azerbaidjan, fondată de către profetul persan Zarathustra (Zoroastru), ale cărui învățături au fost scrise în Avesta, la începutul mileniului II î.Hr.

Altă chestie relativă: religia. Sunt atât de multe, că nici nu vreau să intru în subiect. Unii venerează oameni, alții zei, animale, chiar pietre sau lucruri neînsuflețite. Ascultându-le argumentele, tinzi să le dai crezare tuturor, pentru că nu este importantă imaginea, obiectul venerației, ci efectul ei asupra spiritului celui credincios. Iar acest efect este unul benefic, unul care liniștește omul, îi îndreaptă atenția asupra lucrurilor veșnice sau de lungă durată, cu adevărat semnificative, față de cele trecătoare, insignifiante. Asta este important, la urma urmei: să descoperim și să cultivăm bunătatea, înțelegerea și comuniunea între noi, oamenii. Și să căutăm ceva mai mult în viața asta decât bani, avere, carieră și altele asemenea.

Nimeni nu poate spune că are de pierdut din cauza diversității. La urma urmei, este cea mai eficientă metodă a naturii, sau a divinității, de a asigura continuitatea vieții. Un pământ „plat”, o singură religie, o singură viziune asupra lumii, un singur „anotimp” ar fi periclitat însăși existența, în cazul în care s-ar fi dovedit contrariul, ori ar fi intervenit ceva în mersul lucrurilor. Așa suntem mulți, cu viziuni diferite, pregătiți pentru orice.

Și cam așa e cu toate pe lume. Mereu există o compensație undeva. Când unul se îmbogățește, altul sărăcește, când unul câștigă la bursă, altul pierde – pentru că banii sunt aceiași, ei nu se înmulțesc, doar se plimbă de la unii la alții. Când plouă la unii, la alții e secetă. La fel și soarele, nu e la fel pentru toți: când vine pe strada unora, pleacă de pe a altora. Când unii sărbătoresc, alții muncesc, când unii se bucură, alții plâng. Tuturor ne vine rândul în fiecare dintre pozițiile și stările acestea – important e să ne bucurăm de ele, fie rele, fie bune, pentru că doar bune sau doar rele nu se poate.

Evident că nu trebuie să ne întristăm, nici să ne cramponăm în idei preconcepute, principii rigide și altele asemenea, ci să vedem mereu partea frumoasă și interesantă a diversității lumii în care trăim.

Cel mai important lucru pe care ni-l amintește Paștele, de exemplu, în fiecare an – pe lângă cele legate strict de Iisus Hristos, de creștinism, în general – este că mereu va exista o speranță. Indiferent cât de grea e situația, sau devine la un moment dat, Planeta se învârte, și va reveni din nou de unde a plecat.

Teoria asta e valabilă însă cu restul lumii, în afară de România. Aici lucrurile vor rămâne mereu la fel, nu se va schimba niciodată nimic! Țara asta e o excepție, o fi ceva astronomic… Fiecare moment din istoria ei e o dovadă, inclusiv cel prin care trecem acum. În fine, Paște fericit!

Publicitate și alte recomandări video