Periplu

Un bun psihosociolog trebuie sa fie si un bun reporter. Si invers. M-am convins de asta calatorind, zilele trecute, prin nordul Moldovei cu un astfel de profesionist la volan, nimeni altul decit profesorul Adrian Neculau. Ceea ce m-a uimit, pe mine, care am facut deseori in viata pe reporterul, a fost naturaletea, firescul cu care profesorul intra in dialog, „socializa" cu cineva, oricine. Aproape fiecare dintre noi avem anume crispari, ceva rezerve, daca nu reticente cind intram in relatie cu persoane straine. Or, psihosociologul da impresia ca toate aceste persoane sint in orizontul lui de asteptare. Ia si foarte repede pulsul intelectual al interlocutorului. La Botosani, pe o terasa, il lamureste cit ai clipi pe un colaborator (pe care eu il luam prin invaluire) ce si cum trebuie sa scrie pentru o proiectata carte despre „mitologia" Jijiei. Psihosociologul ignora introducerile, desi, de altminteri, ii plac istorisirile, „povestile", mai ales cele cu oameni si intimplari pline de miez. Il sidereaza limbajul de lemn, din orice domeniu, inclusiv din cel pe care, cu stralucire, il onoreaza. E cucerit pe loc de exprimarea frusta, „colorata" a fratelui meu – fost taran, fost colectivist, fost tractorist, actual… fermier pensionar. Abia intrati in discutie, dau impresia ca se cunosc de cind haul… si mai are o calitate profesorul: topeste instantaneu distantele sociale, astfel incit celalalt sa nu-si faca cine stie ce complexe. 

Sintem „de loc" din comune vecine (Dingeni – eu, Ungureni-Botosani – dumnealui) si, se pare, neprietene: asta intrucit mai-marii acestor comune fac parte din partide de semn contrar: unii sint cu puterea, altii – cu opozitia. Din aceasta cauza, proiecte importante (cu bani europeni), la care ar trebui sa coopereze pentru civilizarea celor doua localitati sint lasate balta. Prefera sa inoate prin noroaie decit sa colaboreze cu „dusmanul de clasa"… Dintre toate localitatile prin care am trecut in acest periplu, Dingenii, fara asfalt si fara apa curenta, este cea mai jalnica.           

In astfel de situatii, nici psihosociologul, nici reporterul nu prea au cum sa intervina, decit constatind, reflectind si relatind. Am inteles acum de ce, in textele lui din „Ziarul de Iasi" – incorporate recent intre copertile unei carti (Psihologia servitutii voluntare, Polirom, 2011) – Adrian Neculau alterneaza momentele de efuziune a implicarii profesionale si personale cu cele de lehamite fata de imprejurari, servituti si inertii care iti inculca un aproape implacabil sentiment al zadarniciei. Nexusurile si noxele isi pun o amprenta ce pare de nerazuit, intii pe individ, apoi pe corpul social, distinge psihosociologul, care reconstituie trasee, pune degetul pe rana realitatii si sugereaza posibile deveniri. Colcaiala si confuzia de valori si criterii, deturnarea de sensuri si destine isi au sorgintea in fractura politica si ideologica produsa in urma cu peste o jumatate de secol. Punerea omului (ne)potrivit in locul potrivit pentru altul, distrugerea civilizatiei rurale (intr-o Romanie „eminamente agrara"), urbanizarea hibrida (intrucit era periferica, mahalagista), ideologizarea fortata au dus la declasarea unei societati care se reglase si structurase binisor in anii interbelici. Comunizarea din perioada dejist-stalinista a eliminat sau marginalizat elitele (tarani, meseriasi, intelectuali, functionari), spre a le inlocui cu „proletari" care, macinati de complexe de inferioritate, abia asteptau prilejul sa se razbune pe cei care „ii exploatasera". La Ungureni, in anii ’50, parintii lui Adrian Neculau – care reprezentau fala localitatii – sint scosi din casele lor „boieresti" si trimisi intr-o margine de sat, umiliti. La Iacobeni, „omu’ de servici" de la scoala devenise secretar de partid, ceea ce nu-i impiedica pe parintii si fratii lui sa umble prin sat cu cersitul. Abia prin anii ’70 partidu’ a inteles ca nu se poate face agricultura performanta – fie ea socialista – cu oameni care n-au pus niciodata mina pe sapa, ci doar pe traista; i-a recuperat si reciclat pe gospodarii satelor (dupa ce, evident, ii deposedase de toate bunurile), facind din ei brigadieri, presedinti de CAP, functionari.

Un reporter englez scria recent, dupa un periplu prin Romania, ca a avut impresia unei intoarceri in timp cu o suta de ani… Depinde cu ce compari. Daca, zilele trecute, ne-am fi aflat la Londra, poate ca si noua ni s-ar fi parut ca ne-am intors in zorii revolutiei industriale (cind muncitorii se revoltau impotriva masinilor), in timpul revolutiei franceze sau chiar „a marii revolutii socialiste din octombrie" (care a avut loc in noiembrie…) Dar vai! Tocmai atunci ne aflam intr-o calatorie prin Moldova „profunda", luam pulsul locurilor de bastina. Pentru cine zice vorba proasta si chiar crede ca „inainte era mai bine", il asigur ca nu, nu era mai bine. E adevarat, am vazut si multa paragina, nepasare si delasare, am vazut oameni necajiti si napastuiti, dar am vazut si semne ale schimbarii in bine. Paradoxul este ca, la noi, civilizatia de ultima ora coabiteaza cu vechi, proaste deprinderi si obiceiuri. Poti sa ai computer in casa, dar veceul in curte. In loc sa asfaltezi o sosea care leaga mai multe sate, torni asfalt pe un drum care nu trece prin nici o localitate. In loc sa te conectezi la reteaua de apa, sapi fintini si, eventual, te bucuri ca a murit de sete si capra vecinului.

Psihosociologul, in mod sigur, a retinut si alte contraste. A fost oripilat – ca si-n scrierile lui – de multimea circiumilor si a barurilor rurale, asiduu frecventate, unde clientii, cum te vad „mai de la oras", se si pling de saracia lor endemica. Reala, de altfel, dar dusa la ultimele consecinte prin obolul dat zeului Bachus. Bunul Gust si Bunul Simt – cum il personalizeaza analistul ungurean – merg paralel cu grobianismul si impulsivitatea. Daca la Londra mii de tineri devasteaza tot ce intilnesc in cale, la Iacobeni – pastrind proportiile – e suficient un singur ins care ridica piatra si, cum din intimplare nu-l nimereste pe proprietar (care tocmai l-a prins cu mina-n torpedou), cel putin reuseste sa-i sparga parbrizul masinii. Reclamat la politie, aceasta nu catadicseste sa-l ia la cercetari pe agresor, intrucit are alte prioritati. Si, ca-n eternul si fascinantul Albion, nici nu vrea, doamne-fereste, sa-l streseze…

Dupa ce iesim la asfalt, psihologul, mereu calm si bonom, opreste masina si-i face o toaleta sumara: nu se cuvine, care va sa zica, sa ducem in Iasi, la vedere, colbul meleagurilor natale. Mai mult decit in nari si pe talpi, purtam acel colb in (daca mai stiti ce e acela) suflet. Sintem, probabil, ultima generatie „cu satu-n glas". Privim, cit amuzati, cit contrariati, cortegiile sarbatoresti (caci s-a nimerit a calatori de Sinta Maria Mare) care migreaza de la biserica la circiuma, de la inchinarea la cele sfinte la inchinarea paharelor. E, desigur, si o deturnare de sensuri, o oarecare impietare a sarbatorii crestine, dar nu putem privi inapoi cu minie, ci mai degraba cu duiosie. Si daca eu, totusi, ramin sa revad mental filmul acestui periplu, intr-un Iasi care ma anesteziaza, psihosociologul, dimpreuna cu doamna sa, trece, chiar de-a doua zi, intr-o alta dimensiune: zboara, adica, de la Jijia tocmai pe Sena. Asta da, soc cultural!

Publicitate și alte recomandări video