Perspective istorice europene privind prosperitatea Chinei: de la admirație la model ideologic

În secolul al XIII-lea, venețianul Marco Polo (1254-1324) a descris cel mai mare port al Chinei pe Yangtze astfel: „Vă asigur că acest râu curge pe o distanță atât de mare și traversează atât de multe regiuni, iar pe malurile sale se află atât de multe orașe, încât, ca să fiu sincer, în ceea ce privește cantitatea de mărfuri pe care le transportă și volumul și valoarea totală a traficului său, acesta depășește toate râurile creștinilor la un loc și mările lor la un loc. Vă dau cuvântul meu că am văzut în acest oraș cinci mii de nave în același timp, toate plutind pe acest râu. Atunci vă puteți gândi, din moment ce acest oraș, care nu este foarte mare, are atâtea nave, cât de multe trebuie să fie în celelalte. Căci vă asigur că râul curge prin mai mult de șaisprezece provincii și sunt pe malurile lui mai mult de două sute de orașe, toate având mai multe corăbii decât acesta.”¹ Orașul comercial Suzhou era „atât de mare încât măsoară aproximativ patruzeci de mile în circumferință. Are atât de mulți locuitori încât nimeni nu le-ar putea calcula numărul”, iar orașul Hangzhou reprezenta „fără îndoială, cel mai frumos și mai splendid oraș din lume” și că „oricine ar vedea o asemenea mulțime ar crede că este o imposibilitate pură să se găsească mâncare pentru a hrăni atâtea guri”, ceea ce îl făcea cea mai urbanizată societate din lume la acel moment.²

Un istoric și oficial coreean, Ch’oe Pu (1454-1504), a rămas impresionat de numărul mare de cărturari și nobili, dar și de bogății precum mătăsuri, metale prețioase și bijuterii. În Suzhou, a remarcat o abundență de piețe, o populație cu un nivel de trai foarte ridicat și docuri pline de nave comerciale rapide. Din descrierile de mai sus, se confirmă faptul că economia Chinei se baza în primul rând pe o agricultură intensivă și productivă („rădăcina societății” sau benye), iar ulterior pe un comerț eficient și efervescent susținut de un sistem de transport pe apă extrem de ieftin și bine organizat și de o urbanizare în creștere. Statul chinez îşi procura majoritatea veniturilor din agricultură. Politicile fiscale și impozitarea producției de cereale au evidențiat aspecte interesante: în anul 1299, dinastia Yuan a colectat peste 12 milioane de shi de cereale (aproximativ 720 milioane de kilograme) la o populație de 60 milioane, echivalent cu o rată de colectare de aproximativ 3,4%. Peste aproximativ 100 de ani, în 1393, statul Ming a colectat 24,7 milioane de shi de orez și 4,7 milioane de shi de grâu, totalizând peste 1,764 miliarde de kilograme – de aproape 2,5 ori mai mult, ceea ce însemna o rată de impozitare de circa 9,1%, evidențiind o administrație mai eficientă, o populație mai mare sau o economie mai productivă. Dinastia Ming a lansat apoi reforma fiscală „Biciul Unic” (yitiao bianfa), plata impozitelor trebuind convertită din cereale în numerar (argint), pregătind terenul pentru capitalismul timpuriu și stimulând comerțul privat cu cereale pentru a aproviziona capitala Beijing.³

Orașul Hangzhou, cel mai populat oraș din lume până în secolul al XIX-lea, acoperea în secolul al XIII-lea, împreună cu suburbiile sale, peste 12 kilometri pătrați. Construit după conceptul de „pivot al celor patru cartiere”, „calea imperială” principală îl traversa de la nord la sud, iar toate celelalte străzi adiacente o intersectau în unghi drept. Acesta includea palatul imperial, zone rezidențiale populate de elite și bogați și numeroase case pentru cei săraci. Acestea din urmă aveau între 3 și 5 etaje, cu prăvălii și ateliere la parter și dispuneau de sisteme sofisticate de stingere a incendiilor. Funcționau și peste zece piețe publice, o piață angro, dar și numeroase ceainării și restaurante. În secolul al XIV-lea, dezvoltarea intensă a comerțului extern a făcut ca orașul să aibă un cartier populat numai de comercianți străini, majoritatea musulmani.⁴ Astfel, exploratorul arab Ibn Battuta (1304-1369) a descris în detaliu gradul de sofisticare și grandoarea acestui oraș, ca fiind compus din șase orașe concentrice mai mici fortificate. În primul oraș (inelul exterior) locuiau aproximativ douăsprezece mii de militari, iar în al doilea oraș se găseau evreii, creștinii și zoroastrienii; al treilea oraș îi adăpostea pe musulmani cu ale lor bazaruri și moschei; al patrulea oraș adăpostea sediul guvernului și puteau fi întâlniți numai sclavi și servitori; în al cincilea și cel mai mare oraș locuiau chinezii obișnuiți; al șaselea oraș, ultimul, poziționat pe malul râului Qiantang, era locul unde trăiau marinarii, pescarii și numeroși alți meșteri.”⁵

Din secolul al XV-lea și până la mijlocul secolului al XVIII-lea, gânditorii europeni au privit China cu mare respect și admirație, de la diplomatul Sir William Temple (1628-1699), filozoful și matematicianul Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716), Controlorul-General al Finanțelor din vremea lui Ludovic al XV-lea, Étienne de Silhouette (1709-1767), până la Voltaire (1694-1778) și economistul J. H. G. von Justi (1717-1771). Fiziocrații, cu figura proeminentă a lui François Quesnay (1694-1774), au fost, de asemenea, încântați de modelul chinezesc.⁶

Marele istoric portughez João de Barros (1496-1570) a admirat civilizația chineză, considerând-o superioară Antichității grecești și romane. Un critic al lui Machiavelli, Giovanni Botero (1544-1617), a considerat China un model de dezvoltare economică și diplomație politică înțeleaptă și pacifistă.⁷

Unul dintre cei mai importanți teoreticieni politici din secolul al XVI-lea, Jean Bodin (1530-1596), a afirmat că „chinezii, cel mai oriental dintre popoare, sunt cei mai ingenioși și cei mai politicoși, iar cei din Brazilia, cei mai occidentali, sunt cei mai barbari și cruzi.”⁸ Michel de Montaigne (1533-1592), un exponent al filozofiei franceze din timpul Renașterii, a scris: „China, acea împărăție a cărei civilizație și arte, fără a avea vreun contact sau cunoaștere a celor ale noastre, le întrec cu mult pe ale noastre în numeroase domenii de excelență și a cărei istorie îmi dezvăluie cât de mult mai vastă și mai diversă este lumea decât ar fi putut concepe vreodată anticii sau noi înșine – funcționarii delegați de Împărat pentru a inspecta starea provinciilor sale, pe de o parte, îi pedepsesc pe cei care și-au încălcat îndatoririle, iar pe de altă parte, îi răsplătesc cu mare generozitate pe cei care s-au comportat exemplar, dincolo de obligațiile obișnuite și de cerințele datoriei.”⁹ Iar Robert Walpole (1676-1745), membru de prim rang al Partidului Whig și cel dintâi prim-ministru al Marii Britanii, a remarcat că, în China, cunoașterea era prețuită ca nicăieri altundeva, iar deținerea unei funcții publice era strict legată de gradul de erudiție al candidatului.¹⁰ Se considera de către europeni că stabilitatea politică a Chinei imperiale s-a datorat confucianismului, care a reușit să genereze o mentalitate superioară. Mercantilistul francez François Bernier (1620-1688), discipol al fizicianului și matematicianului Pierre Gassendi și sfătuitor al economistului Jean-Baptiste Colbert din timpul regelui Ludovic al XIV-lea, a afirmat că locuitorii chinezi erau superiori tuturor în „virtute, înțelepciune, prudență, bună-credință, sinceritate, caritate, blândețe, onestitate, civilitate, seriozitate, modestie și ascultare față de ordinea cerească.”¹¹

 

Inima sus!

 

Bibliografie

¹ Mark Elvin (1973). The Pattern·of the Chinese Past, Stanford University Press, Stanford, p. 144-145.

² Ibidem, p. 177.

³ Timothy Brook (2010). The Troubled Empire. China in the Yuan and Ming Dynasties, The Belknap Press of Harvard University Press, Massachusetts, p. 106-110

⁴ Janet L. Abu-Lughod (1989). Before European Hegemony: The World System A.D. 1250-1350, Oxford University Press, New York, p. 338-339

⁵ Ibn Battuta (1929). Travels in Asia and Africa, 1325-1354. Selections. Routledge and Kegan Paul, Londra, p. 286.

⁶ Gregory Blue (1999), China and Western Social Thought in the Modern Period, Cambridge University Press, Cambridge, p. 64-67. În: Timothy Brook, Gregory Blue (ed.), China and Historical Capitalism. Genealogies of Sinological Knowledge. Cambridge University Press, Cambridge.

⁷ Ibidem, p. 59-60.

⁸ Ibidem, p. 59.

⁹ Ibidem, p. 59.

¹⁰ Ibidem, p. 67.

¹¹ Ibidem, p. 63-64.

 

Aurelian-Petruş Plopeanu este cercetător CS I dr. habil. (echivalent prof. univ. dr. habil.) în cadrul Departamentului de Știinţe Socio-Umane din Institutul de Cercetări Interdisciplinare al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi cadru didactic asociat al Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor (FEAA), Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video