Perspectivele lui Alexander Gerschenkron asupra dezvoltării economice (I)

Istoricul economic și teoreticianul dezvoltării economice Gerschenkron (1904-1978), născut și crescut în Odesa (Imperiul Rus, astăzi Ucraina) și educat în tradiția Școlii Austriece, a fost în tinerețe un înfocat suporter al marxismului. După ce a reușit să fugă din calea naziștilor în 1938, a ajuns în America, unde și-a construit o carieră strălucită în cercetare la Universitatea Harvard. Din această poziție, el a devenit curând un critic virulent al sistemului de comandă sovietic. A devenit un anti-marxist veritabil, mai ales când avertizează cu privire la validitatea parțială a tezei istoriciste, extrem de prezentă în discursul public, potrivit căreia țările sărace urmează întocmai traiectoria definită a dezvoltării industriale și economice a țărilor bogate, prin intermediul procesului liniar și previzibil de catching-up.

Deși istoria prezintă numeroase studii de caz ale unor astfel de procese, Gerschenkron susține că dezvoltarea țărilor sărace a urmat o traiectorie complet diferită de parcursul statelor avansate din punct de vedere economic prin prisma așa-numitei „înapoieri relative”, un factor determinant al ritmului, naturii și arhitecturii industriei și al proceselor economice. În comparație cu modelele economice avansate, cele înapoiate, în funcție de potențialul fiecăreia, nu au beneficiat de factorii declanșatori ai dezvoltării industriale sau precondițiile universal aplicabile. Astfel, au lipsit instituțiile specifice demarării și susținerii acestor transformări, precum și acea „ideologie” particulară a industrializării. Începând din secolul al XIX-lea până la Primul Război Mondial, dezvoltarea industrială și economică a țărilor europene înapoiate a urmat o cale definită de un set de caracteristici comune sau substitute pentru „precondițiile” clasice (reforme agricole, elite moderne, capital social etc.). Cea mai importantă a constat în menținerea unei tensiuni accentuate între condițiile economice și instituțiile decrepite din acele momente (de exemplu, iobăgia, lipsa unificării politice) și procesul de dezvoltare industrială modernă. În cazul în care aceste obstacole instituționale nu au putut fi depășite, industrializarea a fost încetinită, „transferul tehnologic” din statele avansate neputând fi importat și adoptat de structurile economice locale. Un alt aspect crucial a fost lipsa forței de muncă educată și calificată în țările înapoiate pentru noile condiții economice, fiind nevoie de timp îndelungat pentru a o forma. Apoi, dezvoltarea industrială pe mai multe fronturi și pe scară largă a afectat inegal procesul de catching-up.¹

Gerschenkron aduce argumente istorice cu privire la capacitatea unei economii înapoiate de a urma destinul prosper al succesului economic. Mai ales în timpuri ca ale noastre, când protecționismul este invocat tot mai des ca armă ideologică de șantaj economic și pretinsă sursă a revenirii economice… Un exemplu concret și definitoriu este legat de procesele de dezvoltare industrială din Franța celei de-a Doua Republici sub conducerea lui Napoleon al III-lea (1848-1852). Până atunci, în special în comparație cu superioritatea rivalului englez care realizase această performanță economică prin acumulări graduale, Franța era o economie relativ înapoiată. Politicile industriale ale lui Napoleon I, dar mai ales restaurația Bourbonilor din 1814, au contribuit la această situație. Franța a reușit să stopeze acest declin odată cu ascensiunea împăratului Napoleon al III-lea (1852-1870), care a culminat cu semnarea Tratatului Cobden-Chevalier din 1860. Prin acest tratat, Franța și-a asumat participarea liberă la competiția comercială internațională, a eliminat practicile protecționiste excesive și a beneficiat de acces facil și profitabil la materii prime necesare economiei sale precum cărbunele și fierul. Dezvoltarea băncilor de investiții, în special cea a fraților Pereire, Crédit Mobilier (1852), a impulsionat din plin modernizarea economiei franceze, dar și europene, finanțând lucrări de infrastructură, căi ferate, mine, fabrici, canale și porturi. În consecință, băncile tradiționale au fost obligate să ofere oportunități de creditare pentru industrializare. Așa se face că însăși familia Rothschild a fondat Credit-Anstalt în Austria, tocmai pentru a sprijini lucrările de construcție de căi ferate și procesele de industrializare. Spre deosebire de Marea Britanie, Franța și alte state europene au valorificat eficient statutul lor de economii industriale „întârziate”. Astfel, acestea au reușit să reducă decalajul (gap-ul) față de Anglia, iar intervenția activă a băncilor universale a generat structuri economice distincte care au accelerat dezvoltarea economică. Acest exemplu contribuie la înțelegerea nuanțată a teoriei conform căreia evoluția industrializării în țările înapoiate diferă de parcursul țărilor avansate economic, în special din cauza contextelor particulare, complexe și a soluțiilor instituționale adaptate.²

Gerschenkron identifică o serie de excepții. Prima categorie cuprinde situația unor țări înapoiate care nu au înregistrat trăsături de industrializare rapidă comparabile, de exemplu Danemarca. Cea de-a doua se referă la state cu un grad de înapoiere severă, care au necesitat mecanisme instituționale particulare (de exemplu, Rusia). Danemarca nu dispunea de resurse naturale, iar apropierea de piața engleză a eliminat oportunitățile agricole. În aceste condiții, nu au existat declanșatorii care să marcheze salturi industriale bruște sau apariția industriei grele. Rusia a înregistrat un nivel de înapoiere extremă, în mare parte cauzată de menținerea iobăgiei până în 1861, ceea ce a întârziat nepermis de mult industrializarea. Înapoierea era cauzată și de expansiunea teritorială a Rusiei și de conflictele militare cu Vestul, ceea ce a condus la apariția unui paradox: statul, motivat de nevoi și contexte militare, a devenit principalul agent al progresului economic. Cu toate acestea, procesul dezvoltării a fost unul sinuos și incoerent. Premisele au fost create de eliminarea iobăgiei și de reformele judiciare și administrative din anii 1860, dar care nu au declanșat un proces de industrializare imediat. A fost nevoie de câteva decenii (undeva spre finalul secolului al XIX-lea) și de implicarea statului în construirea unei infrastructuri feroviare extinse pentru ca un astfel de salt să se producă. Lipsa capitalului intern, corupția și neîncrederea în bănci au făcut ca statul să se implice, canalizând banii rușilor, prin intermediul impozitelor, din zona de consum spre cea de investiții. În Rusia, industrializarea s-a concentrat în principal pe industria grea și pe întreprinderile de mari dimensiuni. Cu alte cuvinte, deși la prima vedere observăm predilecția economiilor înapoiate către industrializare pe scară largă, instrumentele utilizate nu sunt deloc uniforme: cele din Europa Centrală (Austria) au realizat acest lucru cu ajutorul băncilor, în timp ce Rusia sau Ungaria au primit girul exclusiv al statului.³

La sfârșitul secolului al XIX-lea, băncile germane, care inițial dominau industria, și-au pierdut treptat acest statut. Maturizarea industriilor a condus chiar la crearea propriilor instituții financiare, ajungându-se la situația în care industria să preia controlul. Criza economică din 1900 și o serie de tulburări sociale și militare au stopat perioada de avânt industrial din Rusia din anii 1890. Reluarea creșterii industriale din perioada 1907-1914 a evidențiat un rol diluat al statului. Contrar așteptărilor, industria a continuat să crească, devenind suficient de matură pentru a funcționa independent, mai ales în contextul în care băncile comerciale preluaseră parțial din atribuțiile statului. După emanciparea din 1861, care a permis băncilor rusești să funcționeze ca bănci de depozit (bănci comerciale) după modelul englezesc, acestea au continuat să evolueze pe măsură ce acumularea de capital a crescut, iar standardele de conduită în afaceri s-au occidentalizat. În atare condiții, nivelul de încredere generală a crescut considerabil, ceea ce a condus la apariția unor bănci de tip german (în special cele din Sankt Petersburg), axate pe investiții pe termen lung și care au eclipsat băncile de depozit din Moscova. În cele din urmă, în Germania, reducerea înapoierii economice a permis emanciparea industriei față de bănci, păstrând o relație de cooperare, în timp ce în Rusia, după ce inițial industrializarea a fost finanțată de stat, băncile au preluat inițiativa în noul context de înapoiere redusă. Ambele studii de caz sugerează că instrumentele de finanțare a industrializării (sistem bancar în Germania, respectiv stat și ulterior bănci în Rusia) s-au adaptat nivelului de dezvoltare economică, evidențiind o corelație semnificativă între gradul de înapoiere și instrumentele și mecanismele instituționale aplicate.⁴

Inima sus!

 

Bibliografie

¹Alexander Gerschenkron (1962). Economic Backwardness in Historical Perspective. A Book of Essays, The Belknap Press of Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, p. 6-11

² Ibidem, p. 11-16.

³ Ibidem, p. 16-21.

⁴ Ibidem, p. 21-22.

 

Aurelian-Petruş Plopeanu este cercetător CS I dr. habil. (echivalent prof. univ. dr. habil.) în cadrul Departamentului de Știinţe Socio-Umane din Institutul de Cercetări Interdisciplinare al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi cadru didactic asociat al Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor (FEAA), Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video