Peste pasii bunicilor mei a crescut iarba

Ce vremuri vor fi fost acelea, ce ierni, cind bunicul meu cobora seara din odaia mare a casei pe-o scara interioara dupa piine si vin, dupa varza murata sau mere direct in pivnita.

Acum, un dulap mare si inca plin de haine si alte cele sta fix deasupra usii spre pivnita – ca nu cumva sa urce pe-acolo hotii in casa…

Peste pasii bunicilor mei a crescut iarba. La inceput era mult musetel intre firele de iarba: ne asezam in curte si culegeam ceai. Pasii parintilor s-au pierdut incet, incet si ei in iarba asta. Poate miine deja n-o sa-mi mai recunosc nici propria urma.

Primavara, in gradina stramoseasca gustam macrisul. Umblam peste cimp si auzeam strigatul cucului. Nu departe, in padure, o gaita-mi vestea prezenta inamica. Si deasupra-mi simteam o stralucitoare sabie: puterea de decizie a fratilor mei fara doar si poate ca m-a obligat sa-i admir. Sa ne imaginam niste radacini ce-si parasesc pomii!

Soarele straluceste si ploaia cade, chiar daca iarna si vara sint de-acum deopotriva intrucitva altfel. Pina si iarba de sub pasii tot mai rari se preface cum ca ar creste cu nepasare. Iar sfirsitul orb se plimba-ntr-o caleasca alba fara vizitiu.

Doua femei in virsta in odaia mica incalzita de lemne croseteaza si sporovaiesc, discuta despre moarte si morti.

Trei inmormintari au fost de-acu anul asta, numai femei, femei batrine.

Oare cite sicrie or mai fi la biserica?

Ba da, zice vecina, mai sint destule sicrie, putem sa murim linistite. Pacat doar ca nu ne vor mai petrece cu fanfara la cimitir.

De la otava din gradina fug prin sura prafuita, prin curtea acoperita de iarba ca sa ajung in fata televizorului la interviul cu Ionesco – otava-si are timpul, zilele si orele ei. Ionesco, deci, un om batrin, celebru si probabil intelept: „Totul sfirseste mizerabil!" Otava-si are timpul, zilele si orele ei.

Nu stiu de-a crezut tata intr-adevar in Dumnezeu. Dar cind bateau clopotele de seara, isi impreuna mereu miinile: „Doamne, fie-ti mila de noi." Adesea, in ultimii lui ani de viata, cind nu mai avea serviciu si apoi cind era la pensie, se-ntindea dupa masa de prinz pe patul din bucataria de vara si-si impreuna miinile. Nu cred ca realmente se ruga. Dar, de fapt, n-am de unde sa stiu asta.

In anii nouazeci, pisici se strecurau prin sat, nauce, de parca nu mai vedeau decit soareci albi. Clotani goneau prin podurile caselor – si prin odaile bune, la o adica. Doar preainaltul turn si strimb inteapa si azi cercurile ciorilor, iar cei doi pini batrini din fata lui fosnesc la vreme schimbatoare exact ca-ntotdeauna.

In jumatatea de-ntuneric verde a bunei odai, cafeaua neagra are alt gust. Pentru putin timp, intre degetele de sticla inflorea tigara fara filtru ai vremurilor de restriste. Acum, in ferestrele bunei odai atirna paianjenii patriei, mari si mici paianjeni de tara deasupra plaselor pline ochi de praf si pulbere.

Undeva, departe, in tara landurilor, asteapta o femeie-n virsta tara transformata-n vint, iar barbatu-i isi doarme somnul de veci acasa, in tarina strabuna. Iar ulcioarele goale, poate, doar singuratatea mortilor, ea singura, le va mai umple pe toate. Si-o lume-ntreaga-si va gasi vesmint in verdele jilav al invierii, an de an. Poate.

  

Scurtul zvicnet al ochilor cind trece-n zbor perechea de codrasi. Dar nu-i numai asta, doar tot acest verde umed in cenusiul tirziu al astui sat. Nu-i numai asta, aceasta seara cu pleoapele-i grele si visarea-i oarba la curtea ca o insula salvatoare. Este si tot ceea ce-a fost cindva si tot ce nu mai poate fi. Cu ochii legati, sfirsitul pindeste-n ploaie, si cu miinile goale inceputul acestuia-i protapit in usa.

Ploua. Ploua din nou. Nesfirsitul ud se pravale peste insula-curte de parca cerul ar fi un butoi far de fund. Poate un singur om singur invia o insula?

Ploua. Udul de necuprins cade si curge si se prelinge-n siroaie peste doar si poate: unora le fuge pamintul la propriu de sub picioare, altora li se fringe acoperisul deasupra capului.

Oare ce fac rindunicile cind ploua-n nestire?

Cele trecute se umple si se umple ca un burete insetat. Ce este, sta-n mijlocul ploii ca o gaina buimacita. Ce va fi, cine poate sti.

Din turnul solitar, ceasul bate peste curti si case, sase batai de ora sase. Ploua. Si ploua marunt, ca printr-o sita fina de moara pentru faina de cozonac, peste verdele crud si rece.

In curte, buruienile si socul au napadit din nou tot locul. Regina e a clipei neputinta – resemnarea e surioara-i geamana.

Casa-casa inca-i in picioare, aparind cu nepasare aparentele de-o doara. Dar casutei-magazie, cu ce-a fost cindva macelarie, cu bucatarioara de vara, cu cuptorul care-o fi ducind si el dorul rotilor de piini de odinioara si oalelor de fasole afumate, i s-a frint a acoperisului spinare, iara gaura iscata intre tigle da masura venitorului.

In gradina a mai disparut un par si o data cu el un soi rarisim de pere.

Ploua. Si ploua marunt printr-o sita fina peste un covor gaurit de mere tot mai efemere.

Unui mar maret cu mere rare i s-a rupt o creanga mare – acum merele-i de Stettin pot fi, in parte, culese de dusmani si prieteni.

Mai incolo, pe ripa, un nuc intreg e la pamint – aici ea e singura stapina, mama natura face si desface jocurile toate dupa propriile-i obiceiuri si legi.

Prezenta-mi suspendata intr-o soapta se pierde – si odata cu ea toate cele ce cindva au fost si nicicind n-or sa mai fie – intr-un prezent tocat marunt-marunt.

In soba, pirie slab lemne din dudul negru pus la pamint si el de o furtuna.

Da, uitasem cit de lungi pot fi ele, serile de noiembrie, la tara. Prezent & prins in bezna timpurie a satului, umblind de colo-colo prin odaie, fumind, nerabdator, cu inima-n sevraj.

Noroc de soba care-si cere lemn dupa lemn tributul. Din cind in cind, o gura din vinul usor & proaspat adus din pivnita – de 14 ani aici n-a mai tescuit nimeni struguri si n-a mai facut nimeni vin. Toate drumurile mi se-nvirt, invaluite-n ceata, in jurul acestei insule de tara plina ochi de bezna profunda.

Din turnul preainalt si solitar, inca mai bate, ora de ora, ceasul de ceas.

Publicitate și alte recomandări video