Pictorul acuarelist Constantin Radinschi

Constantin Radinschi s-a născut în 21 ianuarie 1920, într-un sat din partea de asfințit a Botoșanilor, Brăești, cândva parte a județului istoric Dorohoi, o comună cu un șirag de așezări despre care s-a scris metaforic că zboară spre cer. De fapt e un zbor legănat, al unor dealuri cu modelaj unduios, peisaj ce l-a marcat și pe George Enescu, cu obârșii în același topos rapsodic. Când se așeza la pian să compună „Poema română”, „Rapsodiile”, ori „Impresii din copilărie”, compozitorul își amintea de aceste mitice tărâmuri ale copilăriei sale. Era atât de impregnat de duhul lor, de starea de încântare trăită în acei ani aurorali la vederea unor asemenea priveliști, că a apărut firesc și irepresibil impulsul oglindirii lor melodice în creații menite a le revela măreția. O mărturisește nostalgic, spre neuitare, în „Amintiri”, descriind și prin verb vraja acestei dănțuiri scoborând în vale și urcând lin, grațios, pe creștet de deal. Compunând, el plăsmuia muzical blagianul „spațiu mioritic”, unul al contrastelor ce devin armonie. E grăitoare descrierea lui Enescu: „Nimic mai felurit ca peisajul țării mele. Priviți lanțul Carpaților și câmpia Moldovei. De o parte, munți uriași, văgăuni, pământuri vulcanice. De alta, văi cât cuprind ochii, cascade și acea câmpie greu de descris cui n-a văzut-o niciodată și care, totuși, nu are nimic neobișnuit: lanuri semănate cu orz și porumb, cu fâșii de păduri bătrâne, cu orizont întunecat și sate vechi, care se pierd între mesteceni și sălcii (…). Da, aceasta este cu adevărat imaginea țării mele, pe care am dus-o pretutindeni cu mine”.

PASTEL DE PRIMAVARĂ, acuarelă pe hârtie, 46,5 x 61 cm (1975)

Constantin, copil răsărit

În această frescă amplă se regăsesc, cu elementele lor definitorii, și meleagurile genezei lui George Enescu și ale muzicii sale. Fascinanta lor înfățișare se cerea arătată lumii și din huma cea humuită a locurilor s-au ivit cei chemați la oficierea creației. Enescu a făptuit-o cu sunetul și vioara. Luchian cu penelul, Eminescu cu scânteierea cuvântului poetic genial. E un șir lung de viețuitori porniți în lume de aici, pe care Dumnezeu i-a hărăzit acestei sublime ascultări ca de chinovie. În rânduirea aceasta de creatori ai frumuseții se înscrie cuviincios și cu lucrarea sa haristică și fiul unei familii țărănești cu nouă copii, Radinschi. Era cel cu stea în frunte din cimotie, pre numele său de botez Constantin, unul cu rezonanțe împărătești. Fusese copil răsărit, cum se zice în lumea satului. Și așa stând lucrurile, părinții, deși nu le-a fost ușor, l-au dat mai departe la școală. La Normala din Șendriceni, nu departe de casă, să iasă degrabă învățător și să se întoarcă la vatră spre a fi reazăm neamului său și binefăcător al satului. Se vede că sortirea lui era alta și Domnul avea cu totul alte planuri cu dânsul. La acea faimoasă școală predau desenul la vremea respectivă, disciplină importantă pentru formarea unui învățător, doi profesori, cu studii înalte de arte frumoase, pictori în devenire, care aveau să-și facă un renume în plastica românească. Era vorba de Călin Alupi și Gheorghe Ștefan. Aceștia i-au zărit de îndată talentul pentru desen și au purces la ceea ce era de datoria lor să facă, să-l încurajeze, înarmându-l cu cunoștințele trebuitoare și îndrumându-l încotro s-o apuce. Anul 1938 este cel al ieșirii în arenă pentru încă elevul Constantin Radinschi printr-o primă expoziție la Dorohoi. Drumul de urmat se profila cu limpezime și în 1940 normalistul de la Șendriceni a devenit student la Academia de Arte Frumoase din Iași. Formarea sa academică s-a petrecut între 1940-1946, având între alții ca mentori pe Corneliu Baba, Ion Irimescu, Petre Troteanu, Jean L. Cosmovici, Neculai Popa, Eugen Ștefan Boușcă. Studia Arta grafică și decorativă, domeniu pentru care vădea aptitudini certe, promițătoare pentru o viitoare carieră artistică, însă el s-a manifestat în acea perioadă și o vreme după aceea și în pictura în ulei. În lucrările de gen, cum o dovedesc cele prezente în expoziția Muzeului „Enescu” de la Dorohoi, pare ieșit din mantaua babistă prin cromatica clar-obscurului și puterea de surprindere a interiorităților caracteriale în portretele unor personalități puternice, precum cel al lui George Enescu. În grafică, ispita cea mare și a începuturilor și apoi genul ilustrat eclatant, temperamentul său liric, înclinat spre reverie, se simțea mai în largul său, în deosebi în acuarelă. În mâna sa, pensula mustind de culorile pe apă luneca precum un arcuș de vioară peste albul hârtiei. Cu experiența exercițiului picturii în ulei, tânărul creator reușea să alăture diafanității grafismului ceva din țesutul miezos caracteristic culorilor de șevalet. Se deschidea un orizont făgăduitor pentru o rostire proprie. Îl adulmeca și-i lua urma, avântându-se în căutarea lânii de aur. Din caierul acesta aveau să toarcă firele țesăturii sale menite să întruchipeze minunăția lumii. Ca într-o mirabilă visare. Așadar, eul său creator s-a cristalizat din cântul asemănător celui la patru mâini de la pian. Întrebat cândva de ce a părăsit pictura în ulei, în care etalase certe aptitudini, interogare la care sunt supuși adesea acuareliștii cu astfel de antecedente, Constantin Radinschi a răspuns cu îndreptățire că nu o făcuse, ci că el era un pictor al acuarelei. Adică tușa sa nu se așternea doar soprano, ci și baritonală, însă fără să-și piardă sonoritățile catifelate ale flautului fermecat.

AGAPIA, acuarelă pe hârtie, 43,7 x 62 cm (1970)

Spațiului muzeal enescian de la Dorohoi i se datorează

De la toți acești magiștri din anii de Academie, Constantin Radinschi, dornic și capabil să absoarbă cât mai mult, valorificând această zestre în demersul său creator, a dobândit câte ceva de preț. La Baba ne-am referit. De la Irimescu a preluat unele din tainele desenului, în care sculptorii sunt inegalabili, dar meșterul tridimensionalului i-a devenit pildă ca truditor, om de atelier. În această privință i-a semănat picătură. Constantin Radinschi a dus o viață zilnic la atelier ca un plugar pe țarina lui. Dan Hatmanu, care l-a eternizat într-un portret memorabil, privind lumea parcă dintr-un mirador, remarca într-o scrierea sa nu doar că Radinschi era prezent diurn la atelier, ci și că apărea foarte devreme. Așadar, în acești ani de ucenicie s-a alcătuit nu doar un artist, ci și o personalitate umană ce-ți atrăgea din prima clipită atenția prin carisma, farmecul de povestaș hâtru, generozitate și virtuțile de om al cetății. Cu acest fel de a fi și-a cucerit un loc demn în societate și și-a câștigat repede respectul acesteia. S-a întors în 1946 în ținuturile natale ca dascăl la prestigiosul Liceu „Grigore Ghica VV” din Dorohoi, unde s-a afirmat ca un eminent profesor. Considerată o disciplină anexă, desenul predat de Constantin Radinschi, cu o metodă imbatabilă, cea a pasiunii și entuziasmului, captiva pe elevi, deschizându-le porțile spre orizonturile artei, ale frumosului, salvator al omenirii, potrivit lui Dostoievski, la care Radinschi obișnuia să se refere adeseori. Dintre elevii cărora le-a predat desenul au ieșit și câțiva pictori, Sergiu Rugină, Constantin Ispir și Val Gheorghiu. Primii pași ai acestora în lumea artei au fost făcuți sub îndrumarea sa. În acei ani dorohoieni s-a implicat activ în viața cetății, fiind un ferment pentru climatul cultural. Cu gustul său cultural subțire, cu multiplele cunoștințe de artă decorativă, a contribuit benefic la configurarea spațiului muzeal enescian de la Dorohoi. Transformarea din 1959 a casei în care a locuit Costache Enescu, tatăl compozitorului, la Dorohoi, în muzeu memorial, i se datorează. A înființat, cu alți oameni de cultură dorohoieni, un Comitet de inițiativă, ale cărui diligențe pe lângă autoritățile culturale regionale și naționale au avut succes și Dorohoiul a fost înzestrat cu un însemnat loc al memoriei și celebrării geniului muzicii românești și universale. Această izbândă urma celei din 1952, când, secondându-l pe ilustrul profesor Gheorghe Romândașu, coleg de cancelarie, a fost ctitorul Muzeului Dorohoiului.

Calitățile de dascăl jertfitor, vocațional, l-au recomandat pentru trecerea din învățământul secundar la o catedră universitară. S-a numărat printre reîntemeietorii învățământul de arte plastice de la Iași, ceea ce a reprezentat o onoare și o bucurie pentru cel care urmase cursurile Academiei de Arte Frumoase din Iași, prima școală de învățământ artistic superior din Principate, de la 1860. La Facultatea de Arte Plastice de la Universitatea Iașilor, Constantin Radinschi a predat, cu profesionalismul sau proverbial, Arta Decorativă, pentru care a elaborat, apelând și la colaborarea celor mai talentați dintre studenți, un manual al acestei specializări. Fostul său student, pictorul Gabrel Baban din Fălticeni, contribuitor la respectiva lucrare, îmi amintea într-un interviu pe care i l-am luat pentru albumul pe care i l-am consacrat în 2018, la 75 de ani de viață, despre faptul că profesorul Radinschi știa să fie un dăruitor. De la acesta învățase cel mai mult în facultate. Se alesese cu niște învățături care i-au fost extrem de folositoare în postura sa de plastician și profesor.

Era și jovial, și sfătos, și hâtru, dar și duios

Iașii, ai căror viețuitor Constantin Radinschi a fost din 1962, s-a constituit în cadrul cel mai prielnic dezvoltării sale creatoare. Una mănoasă. Integrându-se în mediul acesta artistic efervescent a prins aripi. Și intrând în „Brigada”, cum îi reprezenta Adrian Podoleanu pe confrații săi ieșeni într-o pânză în care îi zugrăvise pe malul unei ape, după o expediție în căutarea peștișorului de aur, a acelei știme pe care doar ei, artiștii, sunt în stare să o prindă, Constantin Radinschi a devenit o figură marcantă și mult respectată. Și asta datorită, în primul rând, faptelor sale artistice, ce sporeau „corola de minuni” a artei ieșene, dar și pitorescului lui de ieșean parcă dintotdeauna, jovial și sfătos, hâtru, dar și duios.

Constantin Radinschi aduna în făptura sa darurile şi metehnele omului de la Moldova. Era robust, dar şi fragil în acelaşi timp. Ducea cu dânsul dulcea povară a puterii pe care o dă echilibrul, cumpăna dreaptă a judecăţii şi faptei. Această putere lăuntrică, deşi îi conferea siguranţă, nu alunga temerile, îndoielile ce-l cutreierau. Omul de la Moldova era interogativ cu sine însuşi, ceea ce-l făcea cuviincios peste măsură. Nu-i plăcea insolenţa, dar i se împotrivea cu o vorbă de duh. Cu prostia se arăta mai înţelegător, mai ales când aceasta nu se manifesta agresiv. Când se întâmpla ca prostul să dea cu oiştea-n gard, obişnuia să-l pună la punct, însă fără a lovi cu bâta. De asta, poate, câteodată, unii de prin alte părţi, dar și ieșeni care nu-i citiseră firea, îl luau drept altceva decât era, adică unul căruia poți să-i treci pe dinainte. Nu stăteau lucrurile așa. Pictorul avea o personalitate puternică și când cineva trebuia pus la punct, el o făcea cu floreta unui verb șfichiuitor, tăios, inteligent, ce voia prin morala înțelepțirii să îndrepte ceea ce se cerea îndreptat.

CEAHLĂUL, acuarelă pe hârtie, 42 x 61 cm (1968)

Ispita picturii aşa-zise mari, a picturii în ulei, nu l-a ocolit nici la Iași. Și-a încercat puterile, nu fără un oarecare succes şi pe acest tărâm, dar cu judecata sa, cea a rădăcinilor, și având ancestrala măsură a rosturilor și căii de urmat, de sorginte țărănească, Radinschi s-a dedicat acuarelei, tehnica culorilor pe apă, în care își putea fructifica cel mai bine înzestrarea, vocația, care răsunase ademenitor încă din frăgezimea vârstei în ființa sa.

Unii dintre neprietenii săi, sau alţii de bună credinţă, dar cu percepţie parţială sau reducţionistă asupra artei, au fost tentaţi să spună că pictorul nu face decât să serializeze, că a devenit prizonierul unei formule închise şi epuizate. Maestrul Constantin Radinschi le-a răspuns imperturbabil moldoveneşte, continuând să exerseze formula şi să o nuanţeze. Tema fiind una singură, natura, era inepuizabilă, iar el, creatorul, nu făcea decât, după putința sa, să-i dezvăluie măcar o parte din splendoarea ei. Într-un moment poate de năduf, pictorul şi-a îngăduit voluptatea unor experimente. Demonstrația s-a bazat pe colorismul său exploziv, uneori fauve, pe inventivitatea desțărmurită, care-l făcea afin cu promotorii artei abstracte. Prima evadare din hotarele tradiționalismului său, însă de factură modernă prin felul necanonic în care își compunea suprafețele, generând structuri suprarealiste, s-a petrecut chiar în anii ’60 din veacul trecut, îndată după statornicirea la Iași. O lucrare aflată în Colecția Muzeului de Artă din Iași, expusă în prima Retrospectivă postumă Radinschi, este grăitoare în această privință. Deși titlul ei duce cu gândul la limba de lemn din repertoriul comenzilor perioadei proletcultismului, „Pregătirea însămânțărilor”, acuarela este de expresia celui mai frapant abstracționism. Pe faldurii în culori vitaliste, zvâcnitoare, parcă ai unei cascade uriașe, brăzdează niște liliputane tractoare, scurmând ca niște dihănii imensul perete vertical. Experimentul avea să fie repetat peste un deceniu printr-o expoziție întreagă găzduită de Galeriile „Ștefan Dimitrescu” de la Școala Interjudețeană de Partid Iași, înființată de un activist necanonic, admirabilul Ilie Dodea.

Un cromatism jubilant, o tehnicitate desăvârșită

Apoi acuarelistul s-a întors la matcă. Ajuns la Iași, a intrat într-un club select al unor acuareliști de mare forță, Mihai Cămăruț, Adrian Podoleanu, Ștefan Hotnog, fiecare cu marca sa, dar situați în elita genului. Stătea în toate expozițiile bine pe simeze lângă ei, iar prezența sa însemna un adaos prețios pentru școala ieșeană, fapt remarcat și comentat favorabil cu prilejul expozițiilor interregionale și naționale, care aveau o ciclicitate anuală la acea vreme. Expoziția care l-a impus în acest cvartet strălucit a fost cea de la Sala „Victoria” din 1965. Un veritabil regal. I-a urmat în 1969, în același spațiu, expoziția în duet cu Mihai Cămăruț. Un cromatism jubilant, o tehnicitate desăvârșită, cu surprinzătoare și înnobilatoare soluții novatoare. Acordurile de culoare se puneau în valoare unele pe altele în concomitenta lor contrarietate și armonie. Alternanță de suprafețe, măiestru concepute și realizate, când viscolite, ori încremenite ca promoroaca într-o dimineață de iarnă, altele în catifelări de hermină, amintind de pastelurile cu tactilitatea lor chemătoare ale lui Luchian, zeul său, ori ale lui Alupi, dragul lui profesor de la Șendriceni. Coloristul mergea braț la braț cu ingeniosul componist, cu plăsmuitorul de atmosferă de reverie poetică, ori de năluciri fantasmatice. În spatele acestor meșteri, care se succedau și uneori își dădeau mâna în actul creației, era totdeauna virtuozul desenator. Clasa acestuia scotea din poncif temele impuse ale vremii, cum e aceea a „Muncitorilor” sau „Constructorilor”, pe care, onorând comanditarii sociali ai timpului, acuarelistul de stirpe îi portretiza ca pe niște cete îngerești ieșind oniric din strânsuri de nori, de cețuri, ori pulberi cosmice. Culorile sale își lărgeau mereu registrul cu nuanțe gracile. Peste întinsuri de alb se prefirau părelnice fulguiri de griuri, cafeniul prindea lucirile sulfului. Și pe fiecare fundal, patul alb de hârtie, cu lucirea sa mătăsoasă, ieșea la lumină ca firul de iarbă dornic să vază lumina solară. Propensiunea novativă nu se regăsea doar în acele experimente manifest invocate mai înainte, ci în multe dintre acuarelele, lucrate la detaliu, ceea ce l-a făcut pe pictorul Dan Hatmanu, purtător de steag al curentelor noi, înfrățite cu cele vechi, însă cu pecete înnoită, să remarce modernitatea celui pe care mulți îl considerau doar un interpret al dulcelui stil clasic. Acesta nota, analizând spectral poetica lui Radinschi, înrudirea în abordare ultramodernă cu americanul Pollok, care picta nu doar lăsând slobodă linia, ci și colorând prin acoperirea suprafețelor într-o aleatorie picurare a pigmenților. Întocmai proceda și Constantin Radinschi în multe din acuarele sale, oferind privitorului senzația unor câmpuri cromatice îmbrobonate. Meritul de a-i fi semnalat, într-un comentariu hermeneutic de finețe, personalitatea aparține lui Valentin Ciucă. Acesta l-a inclus în cartea „Acuarela contemporană românească”, apărută în 1988 la Editura Meridiane.

Natura şi pictura, familia, iată care au fost raţiunile sale de a fi. Mai demult fusese şi plăcerea vieţii, trăită adeseori cu o artă vecină în desăvârșire cu tehnica de acuarelist. În ultimii ani de viață, dezamăgit de multe, de oameni mai ales, de unii dintre confraţii săi de breaslă, ca şi de unii critici, se retrăsese ca într-o cochilie, în atelier, unde rămânea zilnic, de dimineață tare şi până seara târziu. De aici cuprindea nevăzuturile, umbla pe coclauri, se aşeza cu gândul pe maluri de apă, reînvia ierni, toamne în beţii de culoare. Şi, din când în când, odihnindu-se, deşerta celor care-i rămăseseră prieteni din traista plină de atâtea aduceri aminte, multe istorii, de altfel trecute apoi în „Iaşii amintirilor”, rubrica sa din „Evenimentul”. Ostenit de atâta trudă şi trăire, s-a hotărât în 7 aprilie 2003 să se mute de la noi la Domnul, lăsându-ne trişti şi săraci c-am pierdut pe unul dintre bunii ieşeni de odinioară. Ieşenii cei vechi. Îs tot mai puţini. Iar cei rămaşi tot mai singuri şi nemângâiaţi.

Retrospectiva Radinschi, la Galeriile „Dana”

Am tot așteptat ca instituțiile îndrituite să-l mai aducă printre noi. Adică să-i organizeze o expoziție retrospectivă. Dar a fost dat uitării, inclusiv de fiica lui Irina, elevă într-o clasă de la Liceul de Informatică din Iași, căreia i-a fost diriginte doamna mea Ecaterina. Impulsionat de prețuirea pe care o avea față de artist soția mea, de propriile mele simțăminte de apreciere și de Vlădica Timotei Prahoveanul, unul dintre admiratorii săi, m-am hotărât să dau deoparte troienele ingratitudinii, definitorie pentru acest timp duhliu, și să pun în operă o expoziție restitutivă. Am bătut, cum s-a întâmplat și când a fost vorba de centenarul Craiu în 2008 și de Eugen Ștefan Boușcă în 2011, la porțile mereu deschise spre fapte bune ale unuia dintre puținii Mecena pe care-i avem, inginerul Mihai Pascal. Galeria „Dana”, curatoarea acesteia, Smaranda Bostan, tehnoredactor și al Catalogului apărut cu prilejul Retrospectivei, la realizarea căruia a contribuit și artistul fotograf Mihai Neagu, mi-au zis poeticește: „la un semn deschisă-i calea”. Și iată, cu ajutorul Muzeului de Artă din Iași, a Muzeului „George Enescu” din Dorohoi, cu deschiderea generoasă a unor colecționari ieșeni, visarea devine realitate. Și acum, la 105 ani de la naștere, 21 ianuarie 1920, „pictorul în acuarelă”, Constantin Radinschi, cum s-a autocaracterizat, ne primește radios, în haine de gală, arătându-ne bucuros ce a lăsat în urma sa, frumuseți care nu mor. Sunt etalate aceste splendori din ziua de 11 februarie 2025, ora 17, când se vernisează Retrospectiva, până pe 21 martie la Galeriile „Dana” din strada Cujbă a Iașilor.

 

Grigore Ilisei este scriitor, critic de artă şi publicist

Publicitate și alte recomandări video