Pictorul Bogdan Bârleanu la ceas aniversar

Bogdan Bârleanu s-a născut pe 21 octombrie 1954, la Iași, pe o stradă cu nume simbolic, Gândul, iar de acolo s-a mutat, în Copou, pe strada Căpitan Tomida, mai întâi la numărul 3, apoi la numărul 2, într-o casă mult mai mare, cu un aer boieresc, cumpărată de părinții lui de la un fost șef de gară, unde Bogdan Bârleanu și-a petrecut copilăria, adolescența și tinerețea, și în care locuiește și acum. Mama pictorului, Lucreția Bârleanu, fostă Lateș, profesoară de română, i-a inoculat de mic în suflet dragostea pentru literatură. Tatăl său, sculptorul Iftimie Bârleanu – dragostea față de meserie de artist. Primele clase, Bogdan le-a făcut la Școala primară din Târgușorul Copou, situată nu departe de casă, de unde s-a transferat la liceul Negruzzi, apoi la Ibrăileanu.

Încă din fragedă copilărie, pe vremea când se juca târându-se de-a bușilea pe sub picioarele meselor și scaunelor risipite prin atelierul de sculptură al părintelui său, Bogdan Bârleanu s-a familiarizat cu atmosfera culturală a Iașului, pe care mai întâi a perceput-o de la „înălțimea podelei”, în timp ce se juca trăgând o mulțime de căluți, automobile, motociclete și căruțe după el, apoi de la înălțimea mesei și a scaunelor. Nu l-am întrebat niciodată, și nici nu știu dacă pictorul își mai aduce aminte cum arătau și ce senzație i-au creat picioarele înalților oaspeți, pictori, sculptori, poeți, critici de artă, magistrați și medici, ce se adunau periodic în casa lor, discutând despre vânătoare și pescuit, despre jocul de table și șah, despre război și naționalizare, dar mai cu seamă despre literatură și artă, dar dacă l-aș fi întrebat, probabil că aș fi aflat multe amănunte insolite despre atmosfera ce domnea în lumea culturală a acelor ani. Nu l-am întrebat nici atunci când a ajuns să le perceapă chipurile și să le audă mai deslușit vocile, dacă a încercat să găsească o corespondență între realitatea pe care a contemplat-o rostogolind diferite jucării pe podea și realitatea pe care a văzut-o stând la aceeași masă și privind cu coada ochiului la musafirii ale căror voci și chipuri păreau desprinse din alte veacuri. Mărturiile acestea ne-ar fi putut dezvălui o altă lume decât cea cunoscută. Dar, cine știe, fiind înzestrat și cu har scriitoricesc, s-ar putea ca într-o bună zi Bogdan Bârleanu să aștearnă pe hârtie câteva din impresiile sale și atunci vom afla cu uimire ce încălțări purtau Irimescu și Corneliu Baba, Mihail Sadoveanu și Otilia Cazimir sau George Lesnea, și ce mișcări făceau picioarele lor pe sub masă, alături de picioarele nevăzute ale lui Ștefan cel Mare, Ioan Vodă cel Cumplit și ale altor voievozi ai neamului, împletindu-se cu picioarele comicarului Neculce și cele ale mitropolitului Dosoftei, dar și ale lui Nicolae Iorga, ale căror umbre bântuiau prin casă înainte de-a deveni statui și a se risipi prin orașele Moldovei.

Mama lui Bogdan era o femeie extrem de primitoare, iar tatăl său, sculptorul Iftimie Bârleanu, deși avea un regim de lucru cazon, de la care nu se abătea nici cu o palmă, își invita, la sfârșitul săptămânii, prietenii din lumea culturală la câte o agapă: casa lor n-a dus niciodată lipsă de oaspeți de seamă, nici de vin bun, nici de bucate alese. Prin acest atelier fabulos au trecut Sadoveanu, Ion Irimescu, Corneliu Baba, Nicolae Labiș, Dan Hatmanu, Constantin Radinschi, Francisc Bartok, Adrian Podoleanu, George Lesnea, moș Leon, Radu Negru, Corneliu Ștefanache, Mircea Radu Iacoban, actori, compozitori, muzicieni etc., etc. Busturile unora dintre aceste personaje, modelate în ghips și bronz, umplu polițele atelierului. Între ele stau atârnate ca niște aripi gata-gata parcă să-și ia zborul peisajele mustind de sevă ale lui Bogdan Bârleanu.

Am amintit de această epocă doar ca să punctez atmosfera în care s-a format Bogdan Bârleanu ca viitor artist. Probabil că pe vremea aceea, fiind domni galanți, musafirii care veneau în vizită la familia Bârleanu aduceau doamnei Lucreția buchete imense de flori, iar iarna imortele, astfel încât încăperile casei se transformau în adevărate tablouri florale. Imaginile acestea vii, nostalgice s-au sedimentat undeva adânc în sufletul copilului, fiind ignorate în anii tulburi ai adolescenței și cei ai tinereții, transformându-se într-o adevărată obsesie în anii maturității.

– Nu am simțit în casa noastră nici o lipsă, mi-a mărturisit cândva pictorul. Ai mei câștigau mult. Dar erau oameni cumpătați și nu-mi dădeau bani decât pentru strictul necesar. Și nu-mi dădeau oricum, ci doar dacă îndeplineam anumite obligațiuni. Încărcam sifoanele. Făceam cumpărături, măturam prin curte și aveam grijă de flori. Odată ajuns student, ca să mă stimuleze să lucrez cât mai mult, ai mei s-au apucat să-mi achiziționeze tablourile. Dacă îi plăcea o lucrare, tata o cumpăra pentru colecția lui. Maică-mea avea și ea un gust artistic deosebit. Și astăzi, în camera rece sunt expuse o groază de tablouri de-ale mele din anii studenției. Apoi tata, care era obișnuit să muncească de dimineață până seara târziu, îmi făcuse o condică de prezență. Astfel că atunci când intram în atelier, semnam la rubrica intrări. Iar când ieșeam, menționam ora și semnam la plecări. Ca la fabrică. Am renunțat, desigur, de mult la condica de prezență. Dar o semnez și acum, în gând.

Stând în atelierul lui Bogdan Bârleanu și contemplându-i tablourile, o mulțime de peisaje și flori, peste tot flori, am avut impresia că, rotindu-se, anotimpurile lui Vivaldi și-au revărsat o parte din bogăția lor florală în atelierul pictorului lângă soba sa de tuci, locul unde se afla și șevaletul.

Într-adevăr, în tablourile lui Bogdan Bârleanu găsim multă muzică și multă poezie. Îi regăsim atât pe Eminescu, pe Arghezi, pe Bacovia, dar mai ales pe Blaga.

Pornind de la versurile autorului Poemelor luminii, Bogdan Bârleanu, prin demersul său artistic, încearcă să descopere, la rândul său, „corola de minuni a lumii” și apa din care curcubeul își bea „frumusețea și neființa”. Și încercarea aceasta are loc chiar în atelierul său. Peisajele sale, golite de elementul uman, sunt impregnate de transcendental. „Altoit pe ființa sa”, peisajul autumnal „îl doare ca o rană”, răscolindu-i sufletul.

Tot de Blaga îl apropie și ciclul mai vechi al Germinațiilor, acel vis al semințelor căzute odată cu boabele de rouă „dintr-o pleoapă a lui Dumnezeu”, dar și toamnele ruginii cu Criști invizibili răstigniți la răscruci. De Bacovia – deprimantele peisaje de la periferia orașului, iernile și toamnele fără sfârșit.

Privindu-i tablourile florale, mi-am adus aminte de ceea ce spunea Frida Kahlo, cunoscută iubitorilor de artă prin autoportretele sale, ce sondează abisul interior, referitor la actul de creație: „Pictez florile – spunea ea – pentru a nu le lăsa să moară”. Frida Kahlo nu a pictat, totuși, propriu-zis, flori. Florile i-au servit doar ca elemente de decor în tablourile sale ce amintesc de arta suprarealistă, dar și prin exuberanța culorilor de arta naivă a lui Rousseau Vameșul. În centrul fiecăruia dintre ele se află prezentă propria sa imagine, în diferite ipostaze.

Bogdan Bârleanu – care se află la polul opus al căutărilor Fridei Kahlo – pictează flori, dar evită să-și facă un autoportret. Și aceasta deoarece – cel puțin asta e impresia mea – el consideră că orice tablou, indiferent care ar fi subiectul lui, nu reprezintă altceva decât un autoportret al artistului în diferite ipostaze ale existenței sale. În acest sens, în fiecare părticică de peisaj, în fiecare floricică pictată de Bogdan Bârleanu regăsim și mici firimituri din gândurile sale și din modul său de a fi în lume. Cu alte cuvinte, regăsim frânturi din autoportretul său. Și asta fiindcă – după cum afirma un alt mare artist ale cărui căutări nu au prea multe puncte comune cu arta lui Bogdan Bârleanu, Edvard Munch, autorul Strigătului – „natura nu este doar tot ceea ce este vizibil pentru ochi… ea include și imaginile interioare ale sufletului”.

Imagini interioare ale sufletului găsim în fiecare tablou al lui Bârleanu, chiar și în cele pictate în perioada anilor ‘80, când el a fost atras de arta nonfigurativă. Văzându-l obsedat de un domeniu care îi era străin, tatăl său i-a zis: „Dragă Bogdan, să știi că poți să fii la fel de modern pictând un peisaj sau o floare, nu e neapărat nevoie să pictezi abstracțiuni, ce amintesc de formule matematice. Încearcă și ai să vezi că am dreptate.” Ascultându-l, Bogdan Bârleanu a râs, zicând în sine sa că tatăl său nu înțelege arta modernă. Mai târziu însă, când s-a întors la peisaj, i-a dat dreptate. În fond și Munch, și Kahlo, chiar dacă au pictat materializând, fiecare în stilul său bine definit, angoasele sufletului omenesc, vorbesc despre același lucru.

Referindu-se la creația lui Bogdan Bârleanu, criticul de artă Maria Bilașevschi spune că artistul „nu explorează excentric natura, ci caută s-o oglindească metaforic, prin suprafețe de ape stătătoare, forme de viață a căror mișcare o oprește în secundă, făcând fiecare cotlon al Deltei să devină receptacolul unui prea plin sufletesc, dublat de spiritul critic, neîmpovărat de nostalgie, ci alimentat continuu de realitate”.

Ținând cont de fascinația artistului față de bălți și pensule, față de elementul acvatic, ne-am fi așteptat să vedem tot felul de nuferi, de stânjenei și alte flori de baltă în tablourile sale. Sau doar nuferi, cum întâlnim, de pildă, în tablourile le târzii ale lui Claude Monet. Dar, în ciuda așteptărilor, nu vom întâlni astfel de flori în pictura lui Bogdan Bârleanu. Pentru Bogdan Bârleanu florile nu reprezintă altceva decât emoțiile artistului. Tablourile sale pot fi privite ca omagii aduse frumuseții efemere, dar și forței de regenerare a naturii. Florile sale nu sunt de esență materială, ci imaterială, eterică. Nu le vom întâlni nicăieri în natură. Ci doar în locurile tainice unde eternitatea se încrucișează cu clipa trecătoare.

„Pasionat degustător al lumii – cum îl caracterizează foarte plastic aceeași Maria Bilașevschi –, voluptuos în rafinament”, ajuns la vârsta marilor împliniri, Bogdan Bârleanu „este de departe unul din cei mai virtuoși exponenți ai artei românești din ultimele patru decenii”.

La cei șaptezeci de ani pe care-i va împlini curând, el a ajuns la chintesența artei sale. În acest sens, multe din peisajele și tablourile lui florale pot sta alături de cele ale unor mari maeștri ale artei românești, cum sunt Tonitza, Luchian sau Viorel Mărginean.

Dar ca să vă convingeți că spun adevărul, vă invit să vizitați expoziția sa anuală de pictură, al cărei vernisaj va avea loc în ziua de sâmbătă, 21 septembrie, de la 11.30, la Galeria „Theodor Pallady” de pe strada Lăpușneanu.

La mulți ani, dragă Bogdan și mult, mult succes!

 

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video