Pictorul Ion Neagoe, un simbol peste timp
anunturi
Eurotrip
grandchef
anunturi
Bolta rece
anunturi
metalco

vineri, 16.04.2021

Pictorul Ion Neagoe, un simbol peste timp

GALERIE
nichita danilov
  • nichita danilov
- +

Pictorul Ion Neagoe a fost un nonconformist, un revoltat. Picta cu pasiune, dar refuza să se manifeste în afara atelierului. Oare exigenţa legată de propria sa creaţie n-a fost o barieră în calea afirmării sale?

Scrupulos până la negarea propriei identităţi, meticulos până la obsesie, pictorul Ion Neagoe rar a ieşit din atelierul său de pe Armeană pentru a-şi înfăţişa tablourile în faţa publicului iubitor de artă. Iar atunci când a făcut-o, a avut atâtea scrupule şi atâtea nemulţumiri, încât ascultându-i plângerile, aveai impresia că pictorul o să-şi dea foc propriilor lucrări, izbăvindu-şi astfel sufetul de un păcat greu ce-i apăsa conştiinţa.

„Exigenţa sa proverbială - scria Grigore Ilisei - se răsfrângea în primul rând asupra lui însuşi.” Pictorul, după cum mărturiseşte în cele 165 de caiete de jurnal, publicate postum, într-o ediţie selectivă, visa să expună ceea ce nu pictase încă: operele sale viitoare. Şi asta fiindcă era convins că perfecţiunea o să vină abia mult după amiaza vieţii. De aceea avea obiceiul să repete vorbele lui Picasso: „La doisprezece ani pictam ca Rafael, dar mi-a trebuit o viaţă ca să învăţ să pictez ca un copil.”

După care adăuga: „Problema mea constă în faptul că eu nu voi învăţa să pictez ca un copil, cum zice Picasso. Şi asta deoarece eu aş vrea să învăţ să pictez perfect. Or, de multe ori, perfecţiunea în artă te duce pe un teren gol. Sterp. Ca să ajungi la esenţa lucrurilor, trebuie să uiţi ce ai învăţat şi să te întorci la instinctele primare. Dar cum pot eu uita tot ce am învăţat?”

Şi tot el adăuga, citând din acelaşi Picasso: „Învaţă regulile ca un profesionist, ca să le poţi încălca ca un artist”. Şi apoi, după o clipă de cumpănă, adăuga: „Pentru mine e greu să urmez acest precept. Odată ce mi-am însuşit regulile ca un profesionist, nu am să le mai pot călca niciodată în picioare. Şi faptul acesta e tot un păcat al meu, care mă face să mă învârt în gol şi să nu-mi găsesc echilibrul interior pentru a ajunge la desăvârşire”.

Glosând deseori pe marginea acestui subiect, pictorul murmura ca pentru sine: „Pentru a picta trebuie să-ţi închizi ochii şi să cânţi, aşa ne povăţuieşte monstrul Picasso. Am încercat şi eu, stând cu gândurile răvăşite, în faţa şevaletului, această metodă. Dar în loc să cânt, am început să urlu. Şi o parte din urletele mele s-au prefăcut în tablouri. Dar nu am fost mulţumit de mine, căci pânzelor mele le-a lipsit acea vibraţie pe care doar sufletul o are. Iar atunci când am reuşit să redau vibraţia, pânzele mele s-au îndepărtat de ceea ce voirăm să exprim: perfecţiunea. De aceea am pictat, în ciuda tuturor strădaniilor mele, mai mult imperfecţiunea, decât perfecţiunea.”

La sfârşitul discursului, stând pe trepiedul său, pictorul adăuga, marşând pe marginea ideilor lui Picasso: „Tot ce-ţi imaginezi este real. Pictura este mai puternică decât mine. Pictura este doar un alt fel de a ţine un jurnal. Daţi-mi un muzeu şi eu o să îl umplu.” „Ei, bine, adăuga el după o clipă de meditaţie, încruntându-şi fruntea asudată, eu nu pot accepta faptul că pictura e mai puternică decât mine. De aceea mi-e teamă de spaţiul gol. Dacă mi s-ar oferi un muzeu, n-aş putea să-l umplu niciodată. Şi aceasta fiindcă eu visez la perfecţiunea pe care n-o pot realiza nici măcar în vis. Muzeul meu ar rămâne gol. Având astfel de fobii, cum poţi ajunge să-ţi îndeplineşti menirea?”

Puţini ştiu însă că în ciuda înfăţişării sale şi a boemei, pictorul Ion Neagoe a fost un om extrem de exigent cu sine însuşi şi cu creaţia sa. Cei care l-au cunoscut, îl prezintă ca pe o natură pasională, ca pe un om cu temperament vulcanic. „Avea ceva mocănesc în el. Era robust. Încrâncenat. Simţeai că ai de-a face cu o natură greu de înfrânt. Dar tocmai astfel de oameni, în trupul cărora Dumnezeu toarnă talent şi energie nemăsurată, se frâng când nu te aştepţi. Aşa s-a întâmplat şi cu pictorul Ion Neagoe, Dumnezeu să-l odihnească în pace. A fost un artist în toată puterea cuvântului. Şi un om care îşi ajuta semenii la greu”, spunea prietenul său Miki Zaim, el însuşi un renumit boem, plecat şi el, demult, în lumea artei pure.

„Putea să bea şi zece damigene de vin, că tot rămânea în picioare, ferm pe poziţia sa, la fel de lucid, la fel de intransigent cu sine însuşi, ca la primul pahar, indiferent dacă stăteai de vorbă cu el la 12 ziua sau la 12 noaptea”, afirma magistrul Mihai Ursachi, care l-a cunoscut şi el, poposind adeseori, singur sau însoţit de Andone sau de pictorul Val Gheorghiu în atelierul său, la un pahar de vorbă. „Ion Neagoe şi Miki Zaim parcă erau fraţi, ciopliţi din aceiaşi stâncă. Iar atunci când se apucau să petreacă, puteau petrece şi o săptămână, discutând din ce în ce mai pătimaş. Adeseori am petrecut cu ei, dar după două-trei zile a trebuit să mă dau bătut”, mai adăuga Mihai Ursachi.

Şi eu am fost, pe la începutul anilor optzeci, împreună cu Dan Giosu şi alţi convivi, în atelierul pictorului Ion Neagoe. Am petrecut acolo câteva seri minunate. Noi i-am recitat poezii şi i-am cântat la chitară, iar pictorul ne-a dezvăluit câte ceva din misterul şi chinurile artei sale. La prima vedere părea un taciturn. Înfăţişarea lui avea ceva din încrâncenarea privirii lui Rodin sau mai degrabă aducea cu portretul lui Tolstoi (desigur, a unui Tolstoi ceva mai rotofei şi fără barbă) pictat nu în stil impresionist, cum a făcut-o pictorul, ci mai degrabă expresionist, în culori spectrale.

Ţin minte bine acele seri demenţiale. Ţin minte chipurile noastre încrâncenate şi discuţiile pe care le-am purtat despre poezie şi artă la lumina lămpii.

Referindu-se la propriul său temperament, pictorul nota în jurnal: „Sunt un rebel în ceea ce priveşte normele de conduită în viaţă. Numai comoditatea îi determină pe oameni să urmeze linia de mijloc. Comoditatea şi mai ales frica.” „Istoria, conchidea el, referindu-se la istoria artelor, dar probabil şi la istoria propriu-zisă, nu a fost făcută de oameni calculaţi. Ci doar de cei care au nesocotit cuminţenia şi au trecut cu curaj pârleazul riscurilor, doar aceştia şi-au înscris numele în veşnicie. Calea de mijloc nu e nici ea uşor de urmat, şi nici uşor de formulat. Şi asta o cunosc prea bine călugării, asceţii, dar şi yoghinii care obişnuiţi fiind să-şi domolească simţurile caută să-şi ascundă orgoliul, dar şi sfinţenia de ochii celorlalţi, vieţuind într-un con de umbră parcă desprins din veşnicie.”

Având un temperament artistic tumultuos, Ion Neagoe a ales o altă cale de a-şi urma menirea: calea exceselor, pe care şi-a asumat-o cu dăruire şi sfinţenie.

Crezul său artistic e surprins foarte bine de colegul său de breaslă cu zece ani mai tânăr, pictorul şi profesorul Liviu Suhar, cel care l-a cunoscut destul de bine, întrucât cei doi artişti au împărţit, dacă nu mă înşel, o vreme acelaşi atelier: „Pentru Ion Neagoe, spune Liviu Suhar, cactuşii pictaţi nu erau simpli cactuşi, ci o anume stare de a fi”. „Exista în pictura lui ceva care nu se lasă înţeles la prima vedere”, mai spune Liviu Suhar. Şi asta deoarece imaginile sale sunt „construite din tuse care se alătură unele altora” aparent într-o dezordine totală.

Privindu-i pânzele lucrate cu migală, dar în aparenţă neglijent, simţi că asculţi o simfonie, plină de acorduri „ample, clocotitoare, dramatice sau măreţe”.

Pictorul Ion Neagoe a fost un nonconformist, un revoltat. Picta cu pasiune, dar refuza, după cum am spus, să se manifeste în afara atelierului. Oare exigenţa legată de propria sa creaţie n-a fost o barieră în calea afirmării sale? Dacă a fost excesiv în viaţa cea de toate zilele, nu am putea spune ca a fost la fel de excesiv în a-şi expune lucrările, ci dimpotrivă.

Ce-l inhiba, de fapt? De ce era temător în faţa publicului?

Prin temperamentul său, Ion Neagoe era un vizionar. Fiind un pasional, Ion Neagoe nu avea răbdarea să lucreze la un tablou un timp îndelungat. Îl executa din prima mâna, după care, mai făcea câteva retuşuri. În acest sens, exigenţa sa privind propria creaţie pare oarecum paradoxală.

Dar iată ce spune însuşi artistul despre modul său de lucru: „Am lucrat cinci ore la peisajul cel mare şi, la sfârşit, am cules doar decepţii. Exigenţa este pretenţioasă. Peisajul a înghiţit o bună parte din material şi, după atâtea şedinţe, nu are nimic atrăgător în el. L-am făcut fără emoţie şi numai cu capul”.

Şi tot el mărturisea: „Mi-e groaza de banal! Pictura e prima care-mi aminteşte tot timpul că viată pe care ar trebui s-o trăiesc se află dincolo de acceptarea obişnuitului. Tragedia mea este neputinţa înţeleasă în toate direcţiile”.

„Pentru ca să pictezi, îţi trebuie suflet şi răbdare”, adăuga artistul. În aceeaşi notă din jurnal, el afirmă: „În acest fel, te fereşti să nu te loveşti de un mare înaintaş, dar te fereşti de unul şi dai de altul. Este foarte greu să-ţi găseşti un loc printre ei sau alături”.

Oare în această teamă de a nu semăna cu marii înaintaşi trebuie să căutăm explicaţia în refuzul artistului de a expune?

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Semnele alegerilor anticipate, în Republica Moldova

Radu POPESCU

Semnele alegerilor anticipate, în Republica Moldova

Dacă trăieşti în Republica Moldova şi afli că brusc se înfiinţează noi partide politice, atunci aceasta înseamnă - cu siguranţă - că ţara se pregăteşte de alegeri anticipate, chiar dacă nu toţi jucătorii politici ai momentului şi-o asumă. 

Filmuletul zilei

opinii

Un cuplu problematic

Alexandru CĂLINESCU

Un cuplu problematic

Acest delir aminteşte de campaniile frecvente în regimurile totalitare, când indezirabilii erau striviţi sub avalanşa de acuzaţii extrem de grave, ce puteau atrage condamnarea la moarte. Acum avem de-a face cu un exemplu de terorism intelectual, a cărui malignitate nu trebuie însă subestimată.

Goana după imagine şi relaţia cu spaţiul public

George PLEȘU

Goana după imagine şi relaţia cu spaţiul public

Acoperită de tăcerea asurzitoare a celei mai mari părţi din mediul universitar şi academic ieşean, agenda personală a managerului Ateneului a ajuns să ţină loc de politici culturale la Iaşi. Cu un primar aflat - la propriu - într-o permanentă goană după imagine, oportunitatea de a mai poza în faţa unui bust s-a dovedit o tentaţie irezistibilă. 

Cui prodest?

Nicolae CREŢU

Cui prodest?

Deşi eram hotărât să nu mai scriu decât poate cândva fi să se termine odată cu ea, pe o temă atât de bătătorită şi deprimantă, gândul iniţial fusese (dar nu neapărat ca titlu): cui prodest… pandemia? 

pulspulspuls

Informaţii bombă din negocierile secrete şi dure Cozet-Chirică!

Informaţii bombă din negocierile secrete şi dure Cozet-Chirică!

Să rezolvăm mai întâi, vineri fiind şi aşteptând cu toţii uichendul, o chestiune administrativă peste care s-a trecut fără nicio observaţie săptămâna asta, fie ea laudativă sau critică. 

Caricatura zilei

Mita-n mască

Editia PDF

Bancul zilei

Parintele Vasile a strâns 5 ani bani pentru clopotnita, dar nu i-au ajuns decât pentru un BMW.  

Parteneri

Alte publicatii

    Intrebarea zilei

    Sute de persoane au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva resticțiilor legate de COVID. Care ar trebui să fie pasul următor?

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.