Pisica Riței a spart geamul

Un miros dumnezeiesc! Apoi, bunica s-a întors spre noi și a spus: „Când cel care a  spart geamul mărturisește vinovăția, putem mânca.” Apoi s-a întors către vărul meu mai mic, Seby, și a repetat, ca să priceapă și el: „Seby, am spus că atunci când vom mărturisi adevărul, putem mânca cu toții.” Bunica s-a ridicat de la masă și a plecat. Simi, verișorul mai mare, a început să-l împingă pe Seby. „Haide,  spune,  să putem mânca.” Seby a refuzat, insistând că nu sparsese el geamul. ”Nu am făcut eu asta!”, a izbucnit în plans, vărul meu de 5 ani.  ”Hai, spune, ce plângi ca o muiere?” a spus Iuliana, ”nu ai  jucat tu fotbal azi în curte?! ” Nu știam ce să cred, degetele erau îndreptate acuzator către vărul meu cel mic. ”Dacă ai făcut asta, mărturisește, nu-ți ia nimeni capul!” i-am spus. După o vreme, când doar suspinele lui Seby străbăteau aerul, Simi a spart tăcerea: „Pariu că pisica Riței a spart geamul, dar, nah!,  o să mărturisesc eu,  ca să putem mânca cu toții. Rița ar trebui să-și țină pisicile în curtea ei.” L-am crezut atunci pe Simi ca pe un erou care luase parcă toate  păcatele lumii asupra lui, doar pentru ca noi să ne bucurăm de plăcinta delicioasă. Bunica a revenit la masă, s-a uitat preț de câteva secunde pe sub gene la Simi, mimând un soi de mustrare,  plăcinta a fost savurată rapid,  geamul a fost înlocuit a doua zi de bunicul. Mulți ani mai târziu, aveam să neamintim de ziua aceea. Și atunci Simi a mărturisit râzând: „Știți doar că eu eram cel care tot spargea geamurile.” Vărul meu cel mai mic, deci, a fost acuzat pe nedrept. Când lucrurile merg prost în lumea noastră, cine este, de obicei, învinovățit? Cel slab, firește. Cel corect. Cel timid, cel cinstit.

Am vrut să-l întreb într-o zi pe judecătorul Costică Ciocan, un talentat scriitor, dealtfel, nu doar un om al legii, cu care mă mai ”intersectez” pe la diverse evenimente din oraș: cum poți înțelege cine este vinovat și cine are dreptate, cine este victima și cine este agresorul, mai ales în situația când ambele părți se acuză reciproc și oferă argumente destul de rezonabile în favoarea acuzațiilor lor? Cine este  ticălosul dintre cei doi? Cum discerni cine e Iisus și cine e Baraba dacă ambii au argumente solide? Opinia inițială se poate dovedi a fi greșită și, adesea, se dovedește a fi așa. Nu am făcut-o,  nici măcar eu nu aveam un răspuns ca să fi putut purta o discuție cât de cât coerentă pe tema acesta cu el, în caz că mi-ar fi oferit un răspuns. Este imposibil, credem, să înțelegem o situație complexă fără a avea o gândire complexă, adecvată, care va ajuta la observarea minciunilor, manipulărilor, acțiunilor oamenilor, cu ajutorul cărora îi induc în eroare pe ceilalți. Când cel puternic doar imită dreptatea, și, de fapt, prin dominație psihologică,  îl pedepsește pe cel mai slab ca el, cum rezolvi un asemenea  caz? Cum faci față unui manipulator experimentat? Noi, psihologii, să zicem, ne mai descurcăm cu asta, dar societatea nu e alcătuită doar din psihologi.

Întâlnim în viață situații în care unii pot fi de partea ticălosului sau a răutăciosului  și, în același timp, să se convingă că au dreptate, ticălosul e de pus, vor concluziona, în ramă. Vorbim de adulți, nu de lumea inocentă  a copilăriei din povestea noastră în care verii mei, copii fiind, s-au învinovățit unii pe alții, din infantilism, iar eu, din același infantilism, aveam , totuși, 9 ani, mi-am crezut vărul un erou salvator. Ne întrebăm de ce oare acești oameni nu văd, – ceea ce alții văd a fi josnic -, același lucru. E simplu: când regulile generale sunt încălcate, oamenii sunt tentați să nu observe cine greșește, să mușamalizeze răutatea, reavoința  altuia, –  cum poți cere asta de la cineva care a încălcat, la rândul său, regulile  și e obișnuit să facă astfel? Așadar, uneori credem în răutatea celor care sunt, de fapt, corecți, echilibrați și nu credem în răutatea oamenilor cu adevărat răi, pentru că ne este frică de adevărul care este periculos pentru noi. Și noi am procedat la fel. Am fost răi, am făcut rău, am ticăloșit pe cineva, am înșelat, am trădat, ne-am răzbunat prostește, am dat cu pumnul în masă, am bârfit, deci, ne spunem, e în regulă cu ce face și altul. Ce e rău în asta, nu-i așa? Comportamentul nostru, practic, își găsește oglindirea în comportamentul celuilalt, nu vedem nici o hibă, pentru că e la fel ca al celuilalt pe care ar trebui să-l blamăm. Cinstea se oglindește în cinste, corectitudinea în corectitudine, bârfa în bârfă, prostia în prostie, furtul în furt:  ” Spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun cine ești. ” Iar dacă te însoțești cu ticălosul, ești ticălos ca el, nu ai nicio scuză.

Pe de o parte, am putea afirma  că lașitatea îi face pe oameni să se contamineze cu răul celuilalt.  Ei îi pot trăda pe cei slabi, inocenți,  luând partea celor puternici, pur și simplu, pentru că se tem să se opună forței. Este mai ușor să-l învinovățești pe cel slab,  pentru faptul că el însuși este de vină pentru tot, prin urmare, dacă e slab atunci, fără discuție, trebuie să fie  victima celor puternici. De exemplu, asta se întâmplă cu cei care învinovățesc femeile – victime ale agresiunii masculine, spunând: „Ea este o proastă, nu face bine aia sau aia, merită să-i mai de, din când în când,  câte o corecție”. Dar ea nu este o ”proastă” și nu este vinovată cu nimic, e o victimă și atât,  trăiește un adevărat coșmar, însă oamenii din jur nu au curajul sau nu vor să o susțină. Fiindcă, în opinia lor,  e slabă, lipsită de apărare, nu are ce să ofere celorlalți care caută forța. Astfel, lașitatea îi transformă în apărători ai ticăloșilor. Prin urmare, ei înșiși devin oameni răi,  pentru că, prin lașitate,  susțin activ sau pasiv faptele mizerabile ale altor oameni.

Dacă o persoană nu își poate realiza și accepta vulnerabilitatea, pentru a lucra cu ea, pentru a schimba-o,  atunci există posibilitatea ca ea să se poată alătura forței, puterii. Forța poate fi atractivă, tentantă, pentru că atunci persoana se simte parte din ea, din această forță, chiar dacă este distructivă. Și este, de asemenea, puterea e mai sigură pentru ea, prin urmare caută  să aibă parte de un asemenea companion. Cu siguranță, ați întâlnit persoane care sunt atrase ca de-un magnet în relații promiscue sau care continuă să trăiască cu parteneri ce le trădează, le mint sau le distrug liniștea interioară ajungând într-o suferință psihică greu imaginabilă. Și nu e vorba de acele victime ale violenței domestice, ci ele sunt, de fapt, propriile lor victime. Rămân în relații defectuoase fiindcă poziția socială a partenerului e mai importantă, cardul lui e mai important, funcția lui e mai importantă, vacanțele și gura lumii sunt mai importante decât minciuna și suferința în care se complac. După cum vedem, ceea ce am putea numi ca fiind victimă, e propriul ei agresor. Și e dificil să faci diferența, granița e fragilă.

Spunem de multe ori „este corect ce fac  pentru că experiența mea de viață îmi  spune asta” și credem că sună convingător pentru noi înșine. Spunem, de asemenea: „este corect cum procedez pentru că îmi amintesc cum a fost ultima dată, atunci am procedat corect” și credem că amintirile noastre sunt imparțiale. Sau: „este corect cum procedez pentru că este rezonabil așa” și credem că gândirea noastră se bazează pe temelia solidă a adevărului. Și toate acestea la un loc creează un sentiment de control asupra vieților noastre, în timp ce acestea alunecă sistematic, dacă nu sunt solide, într-un haos complet. Și chiar și atunci când experiența noastră este cu adevărat aplicabilă unei anumite situații, chiar și atunci când memoria noastră este impecabil de sinceră, chiar și atunci când logica noastră este irefutabilă, rămâne o problemă: viețile noastre conțin prea multe exemple în care facem ceea ce nu trebuie și experimentăm sentimente greșite, sfidând cerințele și logica rațiunii noastre. Adică, chiar și atunci când știm că este corect să mergem la dreapta, prea des ne trezim mergând la stânga. Mergem după alții, care ne arată că dețin forța. Ce anume ne guvernează atunci logica și rațiunea? De ce ne comportăm de fiecare dată ca niște jurați mituiți? Și ce facem când nu ne mai putem justifica alegerile în viață prin rațiunea lor? Unde putem găsi sprijin atunci când intelectul, cu toate cunoștințele acumulate despre viață, și-a demonstrat slăbiciunea și nesiguranța?

Când logica eșuează, știm bine că  intră în joc moralitatea. Dacă nu ne putem justifica logic poziția, trecem la moralitate. Odată ce frumoasele noastre construcții logice sunt distruse, ne aflăm complet goi și tot ce ne rămâne este să ne ascundem în spatele frunzei de smochin a ideilor noastre despre bine și rău. Când nu mai putem spune: „Acest lucru este corect pentru că logica o cere ”, spunem: „Acest lucru este corect pentru că moralitatea o cere ” . Iar moralitatea e de multe ori ceea ce dictează societatea. Iar societatea nu e ghidată de bine, este tributară de cele mai multe ori răului. Moralitatea este un răspuns universal pentru un copil atunci când un părinte nu își poate justifica poziția. „Nu ai voie să pui întrebări despre cum se fac copiii, pentru că e rău. E o rușine!  Ar trebui să te joci cu păpușa în camera ta,  pentru că e bine” – acesta este trucul preferat al unor părinți. Un copil trebuie să fie ascultător, un copil trebuie să respecte părinții, un copil trebuie să asculte de bătrâni… și așa mai departe. Și de ce ar face toate acestea? Pentru că a fi ascultător este bine, a asculta și a respecta bătrânii este bine, iar a fi neascultător și lipsit de respect este rău. Legile morale sunt întotdeauna lipsite de o bază naturală, motiv pentru care trebuie să ne cerem în mod constant să le respectăm. Moralitatea nu este niciodată naturală, motiv pentru care vine întotdeauna cu o ștafetă – pentru puterea de convingere.

Dacă luați doi copii, îi puneți în condiții mai mult sau mai puțin identice și îi obișnuiți cu aceleași valori morale, atunci vom observa un lucru curios – după un timp, ideile acestor copii despre bine și rău vor fi foarte diferite! Și de ce? Fă o listă lungă de reguli, arată-o diferitelor persoane și vei vedea că fiecare va alege ceva din această listă. O persoană va fi de acord cu entuziasm cu unele porunci, le va confirma cu reticență pe unele, le va ignora pe altele și le va respinge pe celelalte. De ce se întâmplă asta? De ce suntem de acord să urmăm unele legi și cu toate puterile ne apărăm libertatea de a le urma pe altele? Care este criteriul după care diferențiem  unele reguli de altele?

În plus, valorile noastre morale personale sunt foarte schimbătoare în timp. Fii sincer cu tine însuți și vei găsi o mulțime de dovezi care să susțină acest lucru. Binele de ieri poate părea astăzi un rău deghizat, iar răul de ieri poate părea un bine subestimat. Și în ce moment apar aceste salturi de valori? Când suntem agresați,  agresivitatea și cruzimea sunt rele. Când noi suntem cei care agresăm, cruzimea față de adversar este bună. Când suntem jigniți, a fi o persoană nepăsătoare este rău. Când noi suntem cei care jignim, egoismul este cea mai bună calitate a noastră. Din nou, putem afirma că granița este fragilă.

Unii oameni comit fapte josnice, pur și simplu, pentru că le este mai ușor, mai simplu să facă acest lucru. De ce să te mai deranjezi, de ce să cauți soluții complexe, dar mai corecte, soluții mai umane, când poți acționa simplu, direct, într-un mod evident, și apoi, fie ce-o fi. Și oamenii fac asta. Mai târziu, s-ar putea să regrete, dar asta va fi mai târziu. Dar acum, dacă este mai ușor să înșeli, vor înșela, mai ușor să trădezi, vor trăda, mai ușor să înscenezi, vor înscena, este mai bine să calomniezi pe cineva, vor face asta. Acest lucru este caracteristic în special oamenilor cu vederi înguste care acționează întotdeauna primitiv, făcând ceea ce este mai ușor de făcut. Poți deveni o persoană atât de josnică atunci când te degradezi și îți devine din ce în ce mai greu să te comporți corect cu oamenii. Practic, nu există o stare stabilă a psihicului, a minții, fie te ridici, fie aluneci în jos și chiar cazi. Și dacă ieri o persoană încerca să găsească modalități acceptabile de a interacționa cu ceilalți, astăzi, după ce s-a degradat, poate acționa în cel mai simplu mod, poate trăda, înșela, dezamăgi chiar și pe cei mai dragi și apropiați oameni, pentru că este mai simplu, pentru că, după ce s-a degradat, este capabilă exact de asta, mai mult nu are la dispoziție. Prin urmare, este mai bine să nu te bazezi pe oameni cu vederi înguste în chestiuni serioase, pentru că te vor dezamăgi, poți fi sigur. Dacă se confruntă cu o alegere – să acționeze nobil, uman, conform conștiinței sau în cel mai ușor mod disponibil, dar meschin, vor alege a doua variantă

Moralitatea a fost și va fi întotdeauna o monedă de schimb în mâinile noastre. Atunci când ne lipsește intelectul pentru a ne justifica poziția logic, toată puterea sa de calcul este îndreptată spre justificarea ei morală. Nu există un avocat mai bun în lume decât cel care stă în mintea noastră și jonglează cu litera legii universale, subordonând-o spiritului egoismului personal. Și chiar și atunci când ne condamnăm singuri, o altă parte din noi ne admiră și este mândră de această capacitate de a ne condamna. Mărturisește-ți păcatul pentru a-ți dovedi neprihănirea…

Cristina Danilov este psiholog și scriitor

Publicitate și alte recomandări video