
Stăteam în stația din Piața Chirilă așteptând să vină tramvaiul ca să mă ducă până-n Oancea. Jos, lângă mine, se afla cușca în care mieuna din când în când, destul de jalnic, bietul Iurică.
-Ce elefant aveți acolo? Mă întrebă un bătrânel cu ochelari ce se plimba cu pași ușor împleticiți prin stație? Ce fiară?
M-a mirat că bătrânelul n-a folosit o altă expresie, întrebându-mă dacă duc în cușcă un leu, un leopard sau un tigru, cu care, de altfel, Iurică semăna în zilele lui bune. Acum însă Iurică nu semăna decât cu sine însuși sau poate nici măcar cu sine însuși, căci boala de care suferea îi secase toată sclifoseala.
-E un elefănțel, nu-i așa? repetă bătrânul.
-Da, e elefănțel, am zis.
-Asta se vede de la o poștă.
-Și ce-a pățit elefănțelul tatei?
-S-a îmbolnăvit un pic, a făcut, pe semne, febră.
-Sărăcuțul elefănțel… Ce nu i-a priit?
-Nu știu, am zis. Cert este că s-a îmbolnăvit și acum trebuie să-l duc la medic…
-Medicii ăștia sunt toți făcuți după același calapod: vai, cum îi mai chinuie pe bietele animăluțe! Dacă le dai pe mâna lor, te jupesc de bani, dar de vindecat rar când vindecă vreun animăluț. Am avut și eu de-a face cu ei, căci am iubit și mai iubesc și acum animăluțele astea, indiferent care ar fi ele. Am o mulțime de elefănței din ăștia – și bătrânul arătă spre cușca în care se afla Iurică – adunați la scara blocului. Le pun în fiecare dimineață apă și bobițe. Să vezi cum simt de la distanță că am adus ceva bun pentru ele și se adună fojgăind prin toate tufișurile. Câte unul mai pățește câte ceva, și trebui să-l oblojesc. Prefer să-l oblojesc de unul singur, decât să-l chinuie veterinarii și să mă stoarcă de parale. De obicei, îi vindec. De fapt, nu-i vindec eu, ci bunul Dumnezeu. Căci să știi că elefănțeii aceștia au un Dumnezeu al lor, care are grijă de ele. Dumnezeu le vindecă pe ele și ele, animăluțele, ne vindecă pe noi. Căci și noi suntem bolnavi, năpădiți de gânduri rele. Ele se învârt pe lângă picioarele noastre, ni se cațără pe genunchi, pe piept, pe umeri și pe creștet și ne curăță răutatea umană care se răspândește peste tot în lume. Da, bietele animăluțe, care ne apără de rele.
-Sunteți un om milos din fire, am zis. Vă e milă de bietele animăluțe.
-Cum să nu-mi fie milă? Ce rău ne fac?! Se oploșesc și ele pe lângă casa omului și când vii te întâmpină, împleticindu-se printre picioare tale și mieunând. Cine să mă întâmpine la vârsta asta decât ele? Soția mi-a murit de mult. Copiii s-au risipit prin lume. Nepoțeii care vin din când în când cu câte un părinte pe aici mă privesc ca pe un străin. Când le vorbesc, încep să râdă și să se strâmbe la mine. Nu cunosc prea multe cuvinte în limba română. Butonează la telefon și aproape că nu mă bagă în seamă. Îi aștept cu drag să vină, apoi aștept să plece cu tot cu părinți la casele lor. Trăim în locuri și în timpuri diferite. Eu am rămas în urmă. Noroc că unul dintre nepoții mei m-a învățat cum să mă descurc cu telefonul. Mă mai sună unul-altul o dată sau de două ori pe săptămână să vadă dacă mai trăiesc și n-am dat ortul popii. Din păcate, Dumnezeu mă ține în viață. Probabil pentru păcatele pe care le-am săvârșit în tinerețe. Încerc și eu să mă curăț de rele, dar nu reușesc. Atâta timp cât ești viu, nu ai cum să nu te enervezi. Poți să fii liniștit o zi, două, dar după aia vine un moment în care răbufnești. Oricât de izolat aș fi, trăiesc printre oameni. Și oamenii s-au înrăit. Îți dau bună ziua pe stradă, îți zâmbesc frumos, dar pe la spate te vorbesc de rău. Cât despre vecini, vecinii dacă ar putea, te-ar mânca de viu. Pisicile însă sunt și ziua și noaptea cu mine. Ele îmi alintă bătrânețea. Fără ele m-ș simți și mai singur între cei patru pereți.
-Dar ce vă fac vecinii, sunt chiar atât de răi? am întrebat.
-Răi e prea puțin spus, răspunse bătrânelul. Sunt haini, nespus de haini la suflet.
-De ce spuneți asta?
-Iată de ce spun: văzând că nu mai răspund la bună ziua și nici nu-i bag în seamă, ca să mă pedepsească într-un fel, chinuie pisicile. Cel puțin vecinul dedesubt, cel care stă la parter, chinuie pisicile mai rău decât ar fi făcut-o un nazist. Le pune sticlă pisată în bolul cu mâncare, le pune otravă de șoareci pe acolo unde merg, încercând să le otrăvească cu orice preț. Văzând că pisicile sunt prudente și nu se ating de mâncarea lui, nu s-a lăsat păgubaș, ci a pus capcane la geam ca să le sfărâme lăbuțele atunci când se cațără pe pervaz. Într-o zi l-am văzut cum a prins o pisică și a învârtit-o deasupra capului, până a rămas în mâini doar cu coada. Dar nici atunci nu s-a astâmpărat, ci a mers până la locul unde se zbătea mieunând ca scoasă din minți pisica rănită și a vrut să tragă cu piciorul. Și atunci pisica s-a făcut ghem și i-a sărit în cap. N-a ieșit după asta din casă timp de două săptămâni. Și când a ieșit mi avea zgârieturi pe față. Mă mir că după toată isprava asta, pisica nu i-a scos ochii. Dar și eu l-am pedepsit. M-am răzbunat cum m-am priceput.
-Ce i-ați făcut?
-Am stat la pândă în balcon și mi-am notat pe un carnețel – sunt un om în vârstă și memoria îmi joacă deseori feste – de, bătrânețe, haine grele, un pic de Alzheimer, un pic Parkinson, un pic de demență senilă, mai sunt, pe semne, și alte boli și sechele cărora trebuie să le fac față în fiecare zi – când se scoală și când se culcă omul și când iese din casă sau când își scoate capul pe geamul bucătăriei, aprinzându-și o țigară. Știu până și când își face duș și când trage apa la WC, toate astea le-am notat în carnețel, observându-l timp de două luni de zile. Ca să aud mai bine zgomotele din apartamentul aflat dedesubtul meu, m-am folosit de un borcan gol de murături pe care l-am lipit de dușumea și am ascultat și cu o ureche, și cu alta ce se petrece acolo, apoi am apelat la statistică. Rezultatele au fost exact cele așteptate. După ce m-am lămurit cu tabieturile vecinului de jos, care mai avea și o nevastă și un copil în clasa a patra sau a cincea, destul de obraznic și care-mi făcea și el multe șicane, le-am șters însă cu buretele și am trecut și peste disconfortul pe care mi-l crea și nevasta atunci când făcea duș scoțând sunete din cele mai ascuțite sau atunci când spăla vasele, cântând câte o arie de Verdi, am pus în ecuație doar pe vecin. Și asta fiindcă el era acela care tortura și otrăvea pisicuțele, momindu-le să vină în grădinița lui.
-Și ce-ați făcut? l-am întrebat pe bătrânel, simțind că din pricina digresiunilor încep să-mi pierd răbdarea. Norocul meu era că tramvaiul întârzia să vină.
-Pur și simplu, l-am pândit când a ieșit pe ușa blocului, și în loc să meargă drept, a cotit-o spre grădiniță, ca să mai pună niște șoricioaică în mâncare pentru pisici, i-am turnat de pe balcon o oală întreagă de ciorbă cu tăiței în cap. Vecinul a rămas perplex. Se uita în sus și-n jos și, pe moment, nu realiza ce i s-a întâmplat. Abia după ce tăițeii fierți și legumele au început să i se scurgă de pe cap pe frunte și de pe umeri pe pantofi, a deschis larg gura și a încercat să strige. Însă din pricina șocului, pe gâtlej nu-i ieșea decât un fel de huruit. Văzând că nu poate striga, vecinul a început să-și agite pumnii în aer spre balconașul meu. În fine, vecinul s-a tot învârtit în loc, scuturându-și și pigulindu-și tăițeii, până a amețit și a căzut jos. Văzând cum i se zbat picioarele și cum continuă să dea din mâini ca un înecat, am crezut că l-a lovit damblaua și am intrat și eu în panică, gândidu-mă să chem salvarea. N-a fost cazul, între timp soția, lui auzind zgomotele suspecte din grădinița blocului, a scos și ea capul pe geam, și după ce și-a făcut de trei ori semnul crucii, a ieșit, așa pe jumătate dezbrăcată cum era, l-a ajutat să se ridice în picioare, l-a băgat în casă, răcnind cât o țineau bojocii: „Dacă te prind că te mai pui cu nebunul, am să-ți tai cu briciul în felii-felioare fuduliile, că nici așa nu sunt bune de nimic, și am să le arunc la câini!” Mă așteptam ca el să se enerveze, să dea cu ea de pământ, că doar era un malac de om, care ar fi putut dărâma tot blocul, dacă și-ar fi pus mintea cu el, iar ea, o aschimodie de femeie, slabă ca un țâr, dar aprigă cu bărbatul ei. Aș, de unde atâta bărbăție în el. Degeaba ai mușchi, dacă nu ai creier. În fața nevestei sale, vecinul se purta ca un mielușel. Ea îl certa, îi trăgea și câte o scatoalcă, iar el se smârcâia ca un copil. Și din pricina aceasta, își vărsa toată neputința pe pisici.
-Și nu ați pățit nimic? Nu v-a făcut reclamație la sectorist?
-Și dacă ar fi făcut, ce s-ar fi întâmplat? M-aș fi îmbrăcat în uniforma mea de amiral cumpărată din talcioc și le-aș fi ieșit cu patalamaua primită de la doctori în față: „Vedeți ce scrie aici, băieți? Sindrom Alzheimer. Sunt iresponsabil. Hai, valea, căutați un alt client!”
Între timp, multașteptatul tramvai veni în stație. M-am urcat cât am putut de repede, așezând cușca lui Iurică lângă un scaun, crezând că am scăpat de bătrânel. Când m-am uitat mai bine, bătrânelul stătea pe scaunul de vizavi.
-Nu-l mai duceți la veterinar, o să vi-l hăcuiască fără milă. Mai bine întoarceți-vă acasă și lăsați-l să moară în legea lui, mi-a spus.
Cuvintele bătrânelului mi s-au înfipt ca un pumnal în inimă. Am avut presimțirea că așa o să se întâmple. Nu l-am ascultat și așa s-a întâmplat.
Veterinarul l-a chinuit pe Iurică mai rău decât pe hoții de cai, iar pe mine m-a stors de bani. I-a făcut analize peste analize. I-a pus perfuzii. I-a băgat în abdomen cel puțin zece seringi cu ace atât de lungi, încât m-au trecut fiorii, încercând să-i extragă lichid din burticica lui ușor umflată… N-a reușit. Și după două zile de chin mi l-a pus în brațe pe jumătate mort.
Bietul Iurică, l-am îngropat în curticica mea, la rădăcina unui trandafir de soi. Bătrânelul avea dreptate: pisicile au și ele un Dumnezeu al lor.
Nichita Danilov este scriitor și publicist
Publicitate și alte recomandări video