Plicul blestemat

Am grijă de picioarele mele ca de ochii din cap. Dacă mă lasă, sunt un om mort. Nici nu știți cum le oblojesc. Și dimineața, dar mai ales seara, înainte de culcare. Credeți că mă bag în pat, oricum? Nu, nicidecum. Le bag mai întâi în apă rece cu gheață, apoi le usuc ținându-mi labele cu degetele răsfirate deasupra unui lighean de alamă, plin cu cărbuni aprinși. Fac fumigații și rostesc rugăciuni. Arunc peste jar cubulețe de tămâie și ierburi aromate. Și după ce-mi încălzesc bine picioarele, le bag din nou în apă rece. Scot iarăși gheața din congelator și o presar în apă. Stau așa zeci de minute, câteodată o jumătate de oră, câteodată o oră întreagă, având grijă ca apa să rămână la o temperatură destul de scăzută. În tot acest timp, stau și mă gândesc la drumul pe care l-am parcurs de-a lungul zilei precedente. Mi se arată la față toate străduțele. Toate fundacurile, toate scările de bloc și toate cutiile poștale pe care le umplu cu facturi, cu avize și somații. Altădată lumea trimitea scrisori. Trimitea vederi din vacanță. Azi, o scrisoare a devenit o pasăre rară. La fel de rară ca și ilustratele de pe litoral sau stațiunile de munte. De, lumea s-a schimbat. Dar nu s-au schimbat și picioarele mele. Mă țin, săracele, de atâția ani și ani, fără să le duc la reparații. O gheată o mai repari punând alte pingele, picioarele nu. Totuși degeaba mă plâng de scrisori. Scrisorile nu au dispărut cu totul din peisaj. Apare câte una dintr-un loc de unde nu te aștepți mai puțin să apară. De pildă, timp de un an de zile am fost parcă legat de un lanț de o adresă. În fiecare zi era câte o scrisoare. Chiar și în zilele de sâmbăta și duminica sau în zilele de sărbători legale, când poșta nu funcționează, îmi venea un plic pe masa de serviciu de la oficiu, unde se redistribuie corespondența. Pe plic, același expeditor și același destinatar. Ce rost are să-ți scrii singur scrisori, să le timbrezi, să le pui în plic și să le expediezi, așteptând să le primești în cutia ta poștală, plină ochi cu tot felul de reclame? Te costă timp și bani. Și nu rezolvi nimic. Mă rog, totul ține de-o manie. De o boală pe care ți-o provoci singur pentru a te consola. Te poți însă consola scărpinându-te, ca să zic așa, cu mâna dreaptă în urechea stângă și viceversa? Nu, mă rog, totul ține de-o bizarerie. Pe mine unul însă nu mă miră că lumea are astfel de manii. Fapt care, drept să spun, nu m-a mirat prea mult, și asta fiindcă bătând în fiecare zi cartierul în lung și-n lat, văd multe și aud și mai multe. Sunt o adevărată enciclopedie ambulantă de zvonuri, de bârfe și de știri. Mărturisesc că deși zvonirile mă lasă rece, m-a mâncat, totuși, curiozitatea, și am început să mă interesez cine e adresantul și, totodată, destinatarul în cauză. O entitate dubla, un fel de Ianus privind în față și în spate. Un fel de yin și yang. Nu mi-a fost greu să aflu cine e și ce învârte. A fost suficient să fac de două ori câte un mic popas pe la Crama Dacilor ca să aflu totul despre domnul Escu. Îl cheamă altfel, dar, deocamdată nu vreau să-i deconspir numele, ca să-mi fac cine știe ce probleme. Căci lui nu mai am ce să-i fac, destinatarul nu mai e printre noi. Deși, cum să spun, scrisorile circulă, ca și cum omul ar fi în continuare viu și și-ar scrie zilnic câte o epistolă, și asta, probabil ca nu se simtă foarte singur. Deși, cum să vă spun, omul e singur prin esența lui, indiferent ce face și ce gândește lumea despre el. M-am interesat și am aflat: destinatarul era un fost inginer de sunet, care a intrat în două mii în afaceri făcându-și o covrigărie. Afacerea i-a mers ca pe roate până a dat de-o cotitură, desigur că a fost vorba de o femeie, de care domnul nostru s-a îndrăgostit lulea. Iar ea, după ce i-a păpat banii, i-a dat frumos papucii, combinându-se cu un vecin… Atunci firma sa a început să acumuleze datorii. Ca să scape de ele, domnul Escu s-a împrumutat la o casă de amanet. Dar împrumuturile nu i-au rezolvat problema, fiindcă datoriile au crescut. Atunci în disperare de cauză, și-a încercat norocul la jocurile de noroc. Aici, părea că norocul a dat peste el, căci a început să câștige, sume destul de mari la părcanele, unde stătea de dimineață până seară. Până într-o zi, când, luat de avânt, a pierdut tot ce câștigase, ba mai mult decât atât, ca să nu scape jocul din mână s-a împrumutat cu o sumă mare de bani de la un interlop ce urmarea jocul, girându-și apartamentul în care locuia. Inutil să spun că la scurt timp după împrumut, tot plusând și plusând miza, a rămas lefter. Pierzând, a fost nevoit să-și vândă apartamentul de trei camere în care locuia singur, după despărțirea de consoartă, și s-a mutat într-o garsonieră situată la etajul 9, unde avea un geam larg și o priveliște neobișnuită asupra orașului. S-a consolat mult timp cu priveliștea, dar la un moment dat l-a apucat disperarea. Atunci gândul l-a dus la sinucidere. În fiecare dimineață ieșea în balcon și privind în jos până îl apuca amețeala, slobozea din palmă o pietricică, privind-o cum cade în hău. A calculat viteza căderii și impactul cu solul. A calculat și impactul propriului corp izbindu-se de trotuar. Dacă se arunca de la balcon, șansele de supraviețuire ar fi fost zero. Izbitura ar fi fost atât de puternică, încât i-ar fi atenuat cu siguranța durerea provocată de impactul cu cimentul. Mai rămânea să rezolve doar teama pe care o avea față de altitudine. Hăul îl înspăimânta, îi producea halucinații. Din pricina lui, avea coșmaruri în fiecare noapte, când visa că se aruncă de la balcon, că zboară și zboară printr-un hău plin de țipete și aripi ce nu se mai sfârșește, iar când ajungea la capătul lui, trupul său, sfidând legile gravitației, în loc să cadă în gol, se încovriga luând forma unui fetus, după care, destinzându-se, începea să se ridice plutind spre cer transformat într-un hău în formă de clepsidră. Ei bine, această înălțime îi crea în suflet o spaimă îngrozitoare, astfel că se scula din somn, în toiul nopții, lac de transpirație și atunci ieșea în balcon ca să respire și să-și suprime hohotul de plâns ce-i străpungea pieptul. Ce să mai spun, omul meu trăia într-un stres continuu. Și atunci ca să scape din acest laț în care picase singur, a început să-și scrie zilnic. El scria epistola, el o ducea la cutia poștală și tot el o primea pe adresa de acasă. Scrisorile erau scrise după același tipic. Adică nu după unul, ci după două sau trei sau chiar mai multe. Mărturisesc că m-am încumetat să-i deschid corespondența și am rămas uluit. Azi inginerul își scria o scrisoare amenințând că se va arunca din balcon, iar a doua zi se consola rugându-se să nu se sinucidă. A treia zi se felicita că nu s-a sinucis, iar în a patra, se soma să-și ducă gândul până la capăt. Și tot așa mai departe. Intrase într-un cerc vicios din care nu avea nici o șansă să iasă. Dar până la urmă a ieșit. Și-a luat inima în dinți și s-a aruncat de la balcon. A sărit ca o minge de pâslă lovindu-se de două ori de sol, apoi a tresărit și și-a dat duhul scoțând un oftat adânc. Păstrez și astăzi ultima lui scrisoare, pe care nu am mai dus la destinație. M-am jurat să n-o deschid, dar nu m-am putut ține de cuvânt și am deschis-o. Scrisoare era goală. Privind-o, mi-am zis că poate e scrisă cu cerneală simpatică și am încălzit-o la lumânare, așteptând ca rândurile să răsară pe coală de hârtie. Dar n-a răsărit nici un rând, nici un cuvânt, nici un punct, nici o virgulă. Doar tăcere goală. Am dus-o și la radiologie. Am rugat o cunoștință să-mi facă niște teste. Nu a ieșit nimic, pentru că pe coală nu era scris nimic. Și, atunci, mă întreb, de ce și-a mai trimis-o? De ce nu a pus înăuntrul plicului o coală neagră: semn de doliu? Sau de ce nu a așternut nici un cuvânt? Unul singur, adresat posterității. Măcar să fi spus așa: „Mă, idioților, rămâneți cu bine.” Mă rog, ceva de genul ăsta. Dar el, nimic. Pune în plic o scrisoare goală. Ce să înțelegi de aici? Și cui îi era adresată scrisoarea? Desigur, lui însuși. Dar ce rost avea s-o scrie, mă rog, s-o expedieze, odată ce știa că atunci când o va primi va fi deja în lumea drepților?!

Deseori mă întâlneam cu el pe stradă și îl salutam. „Ce mai faceți, domnule profesor?” îl întrebam. Deși știam că e inginer, mă adresam cu domnul profesor, pentru că asta îi plăcea. „Bine, îmi răspundea el.” „V-am pus în cutia poștală o scrisoare…” „O scrisoare?” se mira el. „Oare cine-mi scrie de data asta?” spunea el cu aceeași voce, făcându-mi complice cu ochiul. „Nu, cumva, îmi scriu chiar eu?” „Tot ce-i posibil”, ziceam. „Ce mai frumos lucru e să primești scrisori de la tine,. Nu-i așa?”, zicea îndepărtându-se și făcându-mi semn cu mâna. Ne salutăm și ne despărțeam, luând-o în direcții diferite. Un om ciudat, o să-mi fie dor de el. Fără el, viața o să mi se pară și mai searbădă decât o percep acum. Adio, domnule profesor, și să ne revedem cu bine. O să vă aduc o geantă întreagă de scrisori.

Mărturisesc că, într-un fel, sinuciderea lui m-a afectat mai mult decât mă așteptam. Aproape că nu-l cunoșteam. Totuși, domnul Escu era pentru mine un străin. Ne salutasem de câteva ori pe stradă, schimbând câteva cuvinte. „Ce mai faceți? Salut. Salut, Bună ziua…” Iar ultima lui scrisoare, înăuntrul căreia am găsit o coală goală, frumos împăturită degajând un miros puternic de tămâie, dar și cu parfum de crini, îmi căzu greu pe suflet. Da, fusese un om bizar, cu care intrasem tangențiale în contact. Intrasem în contact și cu alți destinatari l fel de bizari, cărora le duceam avizele, facturile și somațiile și din când în când câte o scrisoare. Unii au murit, alții s-au mutat din cartier, iar alții continuă să locuiască la aceeași adresă. Aproape că nici unul dintre ei nu-mi bântuie nici visele, nici conștiința.

În fiecare zi când reveneam de pe teren și mă întindeam pe canapea, în minte îmi revenea ultima lui scrisoare. Pur și simplu scrisoarea mi se învârtea ca un fel de fluturaș în fața ochilor. O puneam sub veioză și încercam să vad dacă nu cumva a rămas scris un cuvânt. Sau încercam să văd dacă pe foia albă de hârtie împăturită frumos nu a rămas nici o amprentă. Nu, nu rămăsese. Inginerul fusese extrem de prevăzător. Nu lăsase în urma sa nici un indiciu legat despre intenția și mesajul său. Mesajul era o pagina goală.

În sfârșit, ca să scap de obsesie, am luat plicul de pe noptieră, am pus foia goală înăuntrul lui, după care am lipit scrisoare și am du-s la adresa fostului destinatar. Credeam că am scăpat de ea. Dar a doua zi am primit-o la oficiu. Era același plic, conținând aceeași coală albă. Sau poate era alt plic cu o altă foaie? Nu, era același. Îl recunoscusem după un mic semn pe care l-am făcut pe margine. L-am dus din nou și l-am pus în cutia poștală. A doua zi însă plicul era din nou la oficiu. Ce să fac cu el? m-am întrebat. Să-l rup în bucăți și să-l arunc în Bahlui, să-i dau foc? Am dezlipit plicul și spre uimirea mea am văzut scris negru pe alb pe foaia de hârtie: „Vei regreta dacă faci asta…” Citind mesajul, m-a apucat transpirația, iar durerea de la călcâi a devenit și mai acută. Eram ca sub un blestem. Oare ce sacrificii trebuia să fac ca să scap de el? (Va urma)

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video