Poate fi economia morală (II)

„Scriitorii politici au stabilit ca maximă ideea că, în actul de întemeiere al oricărei guvernări și al stabilirii de mecanisme de control (checks and controuls) constituțional, fiecare om trebuie presupus ca fiind un nemernic și ca neavând un alt scop al acțiunilor sale decât interesul privat. Pe baza acestui interes trebuie să îl guvernăm și prin mijlocirea acestuia trebuie să îl facem să coopereze pentru binele public, în ciuda ambiției și avariției lui nepotolite. (…) Prin urmare, este o maximă politică justă că fiecare om trebuie presupus ca fiind un nemernic. În același timp însă, pare destul de ciudat că o maximă falsă în realitate trebuie să fie adevărată în politică.” (David Hume, Eseuri politice. Humanitas, București, p. 59)

 

Ce trebuie făcut pentru a construi o politică publică eficientă? Samuel Bowles consideră că, dacă anumite stimulente sunt suficient de ridicate în societate, există șanse mari ca preferințele sociale vizate să nu fie atenuate sau eliminate din context. Mai mult, el insistă că numeroasele probleme prin care trece o societate la un moment dat nu pot fi rezolvate doar prin creșterea costurilor și beneficiilor asociate unei anumite activități sau acțiuni. De exemplu, dezangajarea morală poate fi un stimulent care să disculpe o persoană după ce a produs un efect negativ în societate, întrucât se presupune că cel ce o aplică analizează acest comportament indezirabil în termeni de cost-beneficiu. Un exemplu concludent este un experiment al încrederii realizat de Ernst Fehr și Bettina Rockenbach în 2003. Participanții erau investitori și administratori fiduciari. Investitorii transferau o sumă de bani administratorilor, iar aceștia trebuiau să returneze un anumit nivel financiar investitorilor (scenariul 1, bazat pe încredere). La un moment dat, în joc a fost adăugată o opțiune nouă: dacă investitorul primea o sumă de bani mai mică decât cea dorită, putea aplica o amendă administratorului (scenariul 2, bazat pe penalizare). Rezultatele au fost spectaculoase. Atât în scenariul 1, cât și în scenariul 2 (când investitorul a ales să renunțe la penalizarea administratorului), cu cât transferurile inițiale ale investitorilor erau mai mari, cu atât transferurile retroactive ale administratorilor erau și ele mai mari (la o anumită valoare a investiției în cea de-a doua situație). În scenariul 2 (când investitorul a utilizat opțiunea de a percepe amenzi administratorilor neperformanți), transferurile retroactive au scăzut în funcție de o anumită valoare a investiției. Concluzia trasă a fost că posibilitatea aplicării unei amenzi a transmis un semnal puternic administratorului, sugerând lipsa de încredere a investitorului, ceea ce a subminat sentimentul de reciprocitate al primului.¹

Un alt exemplu interesant este un experiment derulat în câteva centre de zi din orașul israelian Haifa. Părinții care întârziau atunci când își luau copiii acasă urmau să fie penalizați cu 10 șecheli israelieni, echivalentul a aproximativ 12 lei. După implementarea acestei politici interne, s-a observat că numărul celor care întârziau s-a dublat! De ce nu a funcționat penalizarea? Pe de o parte, am putea spune că din cauza valorii foarte mici a „amenzii”, beneficiile urmărite de părinți prin întârziere depășind evident costul de 10 șecheli (~12 lei). Totuși, există o explicație mai plauzibilă: putând „cumpăra” posibilitatea de a întârzia la acest preț, mulți părinți au redus totul la plata unui simplu preț, eliminând din ecuație grija și respectul pentru programul altor persoane, precum și considerația față de timpul liber al profesorilor. Un exemplu contrastant vine din Irlanda, unde o taxă redusă pentru utilizarea pungilor de plastic, susținută de o campanie mediatică agresivă, a avut mare succes, aceste pungi dispărând practic din comerț. De ce a avut succes acest exemplu, spre deosebire de cel anterior? Filozoful englez Jeremy Bentham (1748-1832) afirma că „Se poate spune că o pedeapsă este… o lecție morală atunci când, din cauza infamiei pe care o imprimă infracțiunii, este calculată să inspire publicului sentimente de aversiune față de acele obiceiuri și dispoziții pernicioase cu care infracțiunea pare să fie legată; și, prin urmare, să inculce obiceiuri și dispoziții benefice opuse.”²

Un alt exemplu este un joc al bunurilor publice, cu și fără pedeapsă. Într-un astfel de experiment, eu pot sprijini finanțarea un bun public (de exemplu, construirea unui parc într-un cartier), însă ar fi mai avantajos să nu o fac și să-i las pe ceilalți concetățeni să contribuie financiar. În acest caz, stimulentul a adus în prim-plan importanța preferințelor sociale sau a reprezentat doar o analiză cost-beneficiu? La începutul jocului, fiecare individ putea contribui financiar la construirea parcului, fără aplicarea vreunei „pedepse”. Inițial, contribuțiile au fost relativ ridicate, dar apoi au scăzut dramatic, până aproape de zero. Într-o nouă etapă a jocului, când a fost introdusă posibilitatea „pedepsei”, un individ putea plăti din propriul câștig pentru a reduce câștigul altuia. La început, contribuțiile au rămas foarte scăzute, similare cu cele din faza finală a etapei precedente (fără „pedeapsă”), dar apoi au început să crească susținut. La finalul experimentului, nivelul contribuțiilor pentru parc a atins cel mai ridicat nivel posibil, rămânând foarte puține „pedepse” de aplicat, participanții fiind convinși să contribuie financiar. De ce în jocul încrederii „pedeapsa” este contraproductivă atunci când este impusă agresiv, iar în jocul bunurilor publice devine eficientă atunci când este determinată și aplicată de colegi? Explicația rezidă în faptul că posibilitatea de a fi pedepsit printr-o imagine publică afectată sau rușinat public (dezaprobare socială) l-a determinat pe „blatist” (free-rider, adică oportunistul care urmărește să beneficieze de bunuri publice fără să plătească nimic pentru ele) să găsească în sine acele resorturi morale necesare pentru acontribui chiar mai mult decât i-ar fi dictat interesul propriu și analiza cost-beneficiu. Este o dovadă în plus că un astfel de stimulent a reușit să modifice preferințele sociale în mod pozitiv.³ Sugestiv, Samuel Bowles îl citează pe Kenneth Arrow, conform căruia „informația este o resursă fugitivă… abia începem să ne confruntăm cu contradicțiile dintre sistemele de proprietate privată și cele de achiziție și diseminare a informației… [este posibil să asistăm la] o tensiune tot mai mare între relațiile juridice și determinanții economici fundamentali.”

Stimulentele asociate oricărei inginerii sociale, oricât de bine intenționate, pot acționa ca un bumerang, întorcându-se împotriva scopului inițial moral și bine conceput. Acestea sunt informații și au un rol de jucat. Pot face uneori mai mult rău decât bine dacă nu sunt analizate și înțelese variabilele normative antropologice, istorice, instituționale, culturale și religioase ale anumitor comunități. Din acest motiv, oamenii pot reacționa foarte diferit la stimulente care, teoretic, ar trebui să conducă la un rezultat dezirabil. Pornind de la ideile lui Niccolo Machiavelli (1469-1527), David Hume (1711-1776), Adam Smith (1723-1790) și Jeremy Bentham (1748-1832), se poate sugera ex abrupto că legile, deși nu au puterea de a schimba oamenii, îi determină totuși să se comporte în societate ca și cum ar fi persoane bune și onorabile. Instituțiile, fie ele guverne sau piețe libere, au rolul și capacitatea de a exploata interesele private pentru a genera beneficii publice. Nimic mai fals. Fiecare dintre acești mari gânditori și-a reevaluat poziția, subliniind că omul este o ființă morală, care nu este influențată doar de interesul personal și de legi pentru a înfăptui Binele.⁴

Samuel Bowles consideră că preferințele individuale sunt endogene, ceea ce înseamnă că politicile publice bazate pe stimulente pot afecta negativ motivațiile sociale intrinseci. De aceea, este important ca procesul de adoptare a stimulentelor monetare să fie transparent, astfel încât cetățenii să fie implicați direct. În acest fel, decidenții află care sunt motivațiile care îi animează și îi „mișcă” pe oameni într-un anumit context. Preferințele și intențiile nu pot fi excluse din modelul implementării stimulentelor în societate și economie, fiind decisive pentru atingerea dezideratului, așa cum au demonstrat deja economiștii Matthew Rabin (care introduce conceptul de echitate în teoria jocurilor) sau Roland Benabou și nobeliatul Jean Tirole (care adoptă teoria comportamentului prosocial). Indivizii pot manifesta comportamente diverse, având ca fundament nu doar motivațiile achizitive (de tipul „să obțină bunuri și servicii”), ci și motive constitutive (de tipul „să fie cineva în societate”). Acestea din urmă pot fi înțelese doar analizând și înțelegând o serie de variabile eterogene complexe. Așadar, un stimulent nu poate fi implementat cu succes în societate sau economie dacă scopul său este exclusiv atingerea unor criterii pur utilitariste (interes personal).⁵

În loc de concluzie… Așa cum spunea marele economist austriac Joseph Schumpeter (1883-1950), „Nu poate funcționa niciun sistem social care să se bazeze exclusiv pe o rețea de contracte libere între părți contractante egale (din punct de vedere juridic) și în care se presupune că fiecare este ghidat de nimic altceva decât propriile sale scopuri utilitariste (pe termen scurt).”⁶

Inima sus!

 

Bibliografie

¹ Samuel Bowles (2016). The Moral Economy: Why good incentives are No substitute for good citizens, Yale University Press, New Haven and London, p. 87-89.

² Samuel Bowles (2016). The Moral Economy: Why good incentives are No substitute for good citizens, Yale University Press, New Haven and London, p. 200-201

³ Ibidem, pp. 196-199.

⁴Rachel Kranton (2019). The devil is in the Details: Implications of Samuel Bowles’ The Moral Economy for Economics and Policy Research, Journal of Economic Literature, 57(1): 150.

⁵Ibidem, pp. 150, 157.

⁶Joseph Schumpeter (1950). The Marchinto Socialism. American Economic Review 40(2), p. 448.

 

Aurelian-Petruş Plopeanu este cercetător CS I dr. habil. (echivalent prof. univ. dr. habil.) în cadrul Departamentului de Știinţe Socio-Umane din Institutul de Cercetări Interdisciplinare al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi cadru didactic asociat al Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor (FEAA), Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video