Poezia împotriva sovietizării

„Posibil” nu înseamnă şi „permis”, pentru că, la fel cum s-a întâmplat şi în România, în primii ani ai „dezgheţului”, normalitatea a fost cucerită discret, în trepte. Prin Numele tău, Grigore Vieru a reprezentat, pentru poezia din Basarabia, cam ceea ce a fost (sau ar fi putut fi!) Labiş pentru poezia din România sau ce a fost Nichita Stănescu, prin primele lui două cărţi, cu bunele şi relele lor conjuncturale: dovada că dogma poate fi mimată, dar împinsă în plan secund, că modelele autentice ale literaturii revin, uşor-uşor, la locul lor, că încep să fie acceptate în spaţiul public al tiparului.

În Numele tău apar, pentru prima oară în literatura aşa-zis „sovietică” din Basarabia, trimiteri directe şi repetate la autori români precum Eminescu, Creangă, Arghezi, Blaga, Nicolae Marin Sorescu, Labiş, ca şi la Brâncuşi. Cultul pentru Eminescu, „poetul naţional”, ale cărui dâre sunt evidente în toată poezia lui Vieru, nu are cum să fie şi nici să pară naiv sau „nevinovat” politic, mai ales când el se manifestă sub forma subtilă, dar radicală, a unui „legământ”: „Ştiu: cândva la miezul nopţii,/ Ori la răsărit de soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie/ Tot deasupra cărţii Sale.// Am s-ajung atunce poate/ De mijlocul ei aproape,/ Ci să nu închideţi cartea/ Ca pe recile-mi pleoape.// S-o lăsaţi aşa deschisă,/ Ca băiatul meu ori fata/ Să citească mai departe/ Ce n-a reuşit nici tata.// Iar de n-au să-auză dânşii/ Al străvechii slove bucium,/ Aşezaţi-mi-o ca pernă/ Cu toţi codrii ei în zbucium.” Poemul, tipărit prima oară în 1964, în revista „Nistru”, cuprinde aproape explicit ideea continuităţii spiritului naţional prin intermediul versurilor lui Eminescu: trecerea lor de la o generaţie la alta devine un act de rezistenţă.

Alte texte sunt dedicate lui Arghezi, Blaga, Sorescu, Labiş. E adevărat că sunt şi poeme dedicate lui Esenin, Lorca, Maiakovski, dar autorul nu face decât să îşi orienteze, ingenios, cititorul către tipul de lectură de care are nevoie: da, el scrie o poezie militantă, „revoluţionară”, deloc străină tensiunilor epocii sale, implicată în social. Şi îl putem contrazice? Atâta doar, că angajamentul său nu e de partea puterii sovietice, ci de aceea a românilor din provincia ruptă de Ţară, care luptă să îşi păstreze identitatea. Interesant e că autorul are capacitatea de a împrumuta firesc maniera fiecărui poet căruia i se închină, nu din mimetism, ci tocmai în semn de omagiu şi pentru a reface legăturile de mult stinse dintre aceste modele şi poezia din Moldova sovietizată. Gestul nu e doar recuperator, ci de-a dreptul manifest, indicând o răzmeriţă împotriva instrumentalizării ideologice a literaturii, un refuz al statului ei hibrid, imposibil în ordine culturală: o literatură „sovietică” nu există, spune, în fond, poetul, şi nici una „moldovenească”, pentru că nu are o tradiţie reală. Adevărata tradiţie este cea românească! De fapt, prin asumarea entuziastă şi repetată a acestor modele, Grigore Vieru nu se mai recunoaşte ca scriitor sovietic ori „moldovean”, ci îşi afirmă răspicat statutul de scriitor român! Un pas mic pentru poet, un pas uriaş pentru poezia de dincolo de Prut!

Cele trei cicluri ale volumului aduc în prim-plan teme esenţiale prin potenţialul lor identitar: maternitatea, pământul, iubirea. Mama, casa părintească, satul natal, pământul, străbunii, şi, nu în ultimul rând, graiul sunt, toate, simboluri ale originii. Or, această origine nu are cum fi altfel decât românească! Sigur, poemele despre mamă alcătuiesc un corpus aparte, fixându-se în memoria afectivă a cititorului prin duioşie, tandreţe, recunoştinţă. Deşi e probabil că în acest fel le va reţine timpul, cu indiferenţa lui cinică faţă de tot ceea ce condiţionează la un moment dat literatura, nu cred că le putem citi naiv, văduvindu-le de mesajul lor politic. Cel puţin nu în logica acestei recuperări a unei cărţi care nu a marcat o cotitură în literatura din Moldova de peste Prut (numai) prin excelenţa ei estetică, ci şi prin alonja ei politică, antidogmatică. Mama e legată însă de dramele istoriei, prin ea viaţa continuă în orice condiţii, legăturile ei cu pământul, cu limba sunt organice, arhetipale (ceea ce poate însemna şi: neasumate sau poate şi neconştientizate ca atare), ţinând de o ordine a structurii lumii, a eternităţii, pe lângă care tot ceea ce pare durabil, un imperiu, de pildă, e trecător. Câtă vreme există mama, există legătura directă cu originea, care se întreţine prin limbă. Prin limba maternă, deloc întâmplător numită aşa. Limba e suma istoriei, a culturii, a spiritualităţii. Este, de fapt, condiţia identităţii. Chiar şi sovietizată, ea şi-a păstrat specificul, esenţa: „Desigur,/ cuvintele astea mai noi/ pot fi şi ele sfâşiate cândva,/ de altele, viitoare./ Dar sunt şi cuvinte

nemuritoare: m a m ă , p a t r i e , d r a g o s t e.”

Titlul volumului, Numele tău, trimite, prin echivocul său, la numele adevărat, dar interzis al Ţării: România. Cartea este, de la cap la coadă, un manifest pentru recuperarea identităţii naţionale. Poemul Densitatea culorilor, reluat apoi în antologii cu titlul Trei culori, alcătuieşte subversiv-metaforic imaginea tricolorului românesc, nu a drapelului sovietic. Sintagme precum „pământul tău”, motivul lutului, care poartă în el oasele strămoşilor, patria văzută nu ca un construct politic, parte a unui ansamblu de ţări care alcătuiesc o unică ţară, sovietică, ci ca un teritoriu al românităţii, preluarea modelului poeziei populare, chiar cultivarea poeziei patriotice – sunt moduri de a afirma repetat că moldovenii sunt români, că identitatea sovietică e un fals ideologic, că adevărata patrie este cea spirituală.

Numele tău a avut, prin toată această pledoarie extraordinară în epocă, forţa de a marca începutul unui reviriment naţional nu numai în literatura de dincolo de Prut, dar şi în istoria ei. Volumul nu este o coleccie de lozinci, ci cartea unui poet adevărat, care a ştiut să îşi acordeze lira în aşa fel încât cântecul său orfic (orfismul e una dintre dominatele poeziei lui Vieru) să mişte conştiinţele. Şi a făcut-o, chiar dacă această adecvare la nevoile unor cititori pentru care marea poezie modernă era o necunoscută a însemnat o simplificare voită a discursului!

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video