Pogorârea meșterului Iftimie Bârleanu întru ascultarea „cântecului amintirii”

La 40 de ani de la marea trecere, sculptorul Iftimie Bârleanu se întoarce printre ieșenii lui dragi să asculte „cântecul amintirii”, căruia i-a dat glas fiul său, pictorul Bogdan Bârleanu. A stat de vorbă în ceruri, cum spune inspirat un confrate al său mai tânăr, sculptorul Neculai Păduraru de la Sagna, în predoslovia la albumul ce i l-am alcătuit, tipărit în 2013, cu Ştefan, pe care l-a modelat, ridicându-l spre pioasă aducere aminte lângă Cetatea Sucevei, unde ecvestra sa falnică străjuieşte parcă toată Moldova, şi la Vaslui, în Piaţa Centrală, într-o statuie înfățișându-l pe voievod vorovind cu oamenii Măriei Sale după izbânda de la Podul Înalt. Acolo, în Împărăţia cerească, Ştefan i-a mărturisit lui Iftimie Bârleanu, portretistul său, că-i preţuieşte fapta, „îi mulţumit, nu se mânie şi nu scoate sabia”, cum scrie hâtru sculptorul Neculai Păduraru de la Sagna, fostul elev al lui Iftimie Bârleanu de la Liceul de Artă „Octav Băncilă” de la Iași, în cuvântul înainte al albumului pomenit.

Meşterul n-a coborât prea des printre pământeni, ocupat fiind cu lucrul său în suișurile celeste, dar a făcut-o la zile mari, cum a fost aceea din 2013, când s-a lansat albumul consacrat vieții și operei sale, și cu unele din plăsmuirile rămase în patrimoniul familiei, fiul, zugravul de subțire, a alcătuit o Retrospectivă sui generis.

Iftimie Bârleanu s-a bucurat să-şi revadă, din pridvorul cerului, unde își făcuse falnic apariția, o parte din roada unei vieți de neistovită trudă, etalată cuprinzător și semnificativ sub genericul „In memoriam”, cum s-a intitulat prima și ultima, deocamdată, expoziție postumă deschisă la Galeria „Th. Pallady” din strada Lăpușneanu a Iașilor. Pe această uliță de poveste lui Iftimie Bârleanu îi plăcea să se plimbe din când în când cu admirabila sa soață, Doamna profesoară Lucreția. Tot pe aici, în locantele vremii, precum „Iașul”, reînvia, alături de confrați, în ceasuri de fermecătoare boemă, izvor de energie pentru cele mult mai lungi de trudă în atelier, atmosfera anilor de dinainte începerii Războiului al Doilea Mondial, cea de la Jokey Club din Piața Fundației de azi. Iftimie Bârleanu prinsese acele magice timpuri, când Nicolae Tonitza prezida cu un șarm de neegalat festinurile ce nu erau în primul rând bahice, ci ale minților sclipitoare, cărora licorile, sorbite mai mereu cu măsură, le suflau în pânze pentru călătorii fabuloase. Din această atmosferă s-a ivit un personaj fabulos ca Al. O. Teodoreanu, cel cunoscut sub numele de Păstorel. Se întâmplau toate la „Academia liberă”, un mic local cu câteva mese, din preajma Bibliotecii Fundaţiilor, despre care George Lesnea afirma, cu umorul lui inimitabil, că ar fi fost singura Academie care l-a primit în rândurile sale. S-a încrustat în crugul timpului ca un loc al regalului intelighenţiei ieşene. Pe lângă Nicolae Tonitza, pontiful acestor ospețe ale spiritului, frecventa cu asiduitate acest spațiu mitic Mihai Codreanu, prințul sonetului românesc. Păstorel era nelipsit, de bună seamă. Corneliu Baba, cel care s-a cuminecat, la rându-i, din aroma unică a „Academiei libere”, îşi amintește de acest paradis al boemei ieşene în „Însemnări ale unui pictor din Est” ca despre unul determinant pentru cristalizarea, în acel ceas al începuturilor, a personalităţii sale artistice. „Eram în Iaşi parcă de o viaţă, lucram în atelierul condus de Tonitza şi mă bucuram că puteam trăi în preajma sa. Mă acceptase în cercul de la «Academia liberă», încăpere cu patru mese din spatele magazinului-bodegă şi delicatese al lui Samoil de pe strada Lăpușneanu, unde, către ora aperitivelor, se adunau obişnuiţii care formau «intelighenţia» dulcelui târg, majoritatea între două vârste, arţăgoşi şi întotdeauna grăbiţi, profesori de la Belle Arte, de la Conservator, actori, poeţi, printre care câteva figuri proeminente ale vremii şi epocii. Tonitza mă lua din când în când cu el. Îi ţineam companie, tăcut, din respect şi timiditate…”

Exista, așadar, în Iași, o tradiţie a comuniunii, a prieteniei. Acesteia sculptorul Iftimie Bârleanu i s-a circumscris organic, firesc. A făcut-o fără căzneli, pe neştiute, pentru că iubea oamenii, îi plăcea să asculte, să descopere în adâncul fiinţei lor comorile cele nepreţuite de frumuseţe şi înţelepciune. Mai mult, avea harul prieteniei. Ştia să dăruiască cu generozitate şi nu-i lipsea nici capacitatea să primească de la alţii, trecând prin filtrul propriu şi păstrând ceea ce i se potrivea. Ca student şi ucenic al lui Ion Irimescu, avusese prilejul să înveţe nu doar lecţia marii arte sculpturale, dar şi pe cea a vieţii, în cartea căreia prieteniile ocupau un capitol important. Cea dintre Ion Irimescu şi Corneliu Baba i-a relevat cât de tonică şi benefică este pentru starea unui artist existenţa unei legături statornice, clădită pe valori afective, pe acele afinităţi elective, la care făcea referire „spiritul rector” al „Vieții românești”, Garabet Ibrăileanu. Această amiciţie artistică şi omenească i-a fost inspiratoare lui Iftimie Bârleanu atunci când a pornit pe drumul artei, spre a-și structura ambianța prielnică creației. Văzuse cu câtă grijă şi delicatețe îşi alegea Ion Irimescu prietenii şi ce mult preţ punea pe înălțimea de simţire, de trăire și pe curăția morală.

Nevoia de prietenie e aidoma aerului de respirat, în cazul unui artist. Un adevăr în care credea cu tărie Iftimie Bârleanu. El nu şi-a ales prieteni numai din lumea artelor frumoase. A deschis ferestrele sufletului şi a legat prietenii strânse în rândul scriitorilor, al universitarilor; mulţi dintre aceştia fiind medici. Acest cerc de prieteni s-a ivit după chipul şi asemănarea lui. Iftimie Bârleanu îndrăgea taifasul la un pahar de vin şi de vorbă, mai rar într-o locantă, ci mai ales pe acela dintr-o casă de gospodar. Rămăsese, deși urcase treptele sociale, credincios gândirii şi viziunii ancestrale a lumii satului, a înaintașilor săi bucovineni, potrivit căreia rezemătorul tejghelelor din crâșme e un risipitor şi un pierzător de vreme. Robace prin excelență, Iftimie Bârleanu se înhăma la muncă ca un plugar ce trebuia să-şi termine, cât mai grabnic cu putință, de arat țarina, că nu mai îngăduia vremea. Așa se şi explică prolificitatea lui proverbială şi stârnitoare de pizmuiri şi cleveteli între confraţii mai lenevoși. Dar truditorul simțea, din când în când, necesitatea lăuntrică a unei destinderi, a spovedaniei, a vorbirii cu semenii şi a dedulcirii din înțelepciunea unor spirite alese. De aceea a transformat casa şi atelierul din strada Căpitan Tomida numărul 4 într-un spațiu al conclavului cu mulţi dintre cărturarii şi artiștii Iașilor, cu care avea credința că sufletul şi mintea lui rezonează. Erau ceasuri prelungi de taină, în care se discuta, se schimbau idei, se confruntau puncte de vedere într-o polemică cordială. Nişte ore astrale ale unor fertile transferuri de experienţe intelectuale. Din alambicul lor s-au decantat prietenii de adâncime şi substanță.

Iftimie Bârleanu este produsul şcolii de la Iaşi şi al direcţiei imprimate acesteia de Ion Irimescu din 1940, când a devenit profesor la clasa de sculptură a Academiei de Arte Frumoase din capitala Moldovei, având printre elevii săi şi pe tânărul din Măzănăieştii Bucovinei. Ion Irimescu remarcase la studentul său o îndemânare nativă ce merita fructificată. Apoi îl cucerise felul dârz şi mândru de a fi al acestui flăcău al Bucovinei. Deloc trufaş. Mai degrabă putea fi vorba de o asumare a destinului şi o înţelegere adâncă a rosturilor omului în viaţa sa. Întrezărea în zidirea trainică de pământean a elevului său o plină de făgăduinţe evoluţie în timp. Nu-l cercau îndoieli că seminţele aruncate în huma cea humuită nu vor da roade. Era încredinţat că vor fi bogate şi de preţ. Şi aşa s-a şi întâmplat.

Iftimie Bârleanu n-a înşelat aşteptările profesorului. S-a întemeiat printr-o lucrare neostoită ca artist cu drept de şedere în agora artelor frumoase româneşti şi şi-a câştigat respectul cetăţii şi breslei. Suişul a fost continuu, fără salturi bruşte, însă cu acumulări permanente şi ieşiri la lumină cu ofranda cea sfântă a sculpturii. Artistul a străbătut drumul de la sculptura de dimensiuni mici la monumentalitatea în forma sa ultimă.

Ecvestra de la Suceava, cea a lui Ştefan cel Mare, este una dintre cele mai mari opere sculpturale din România, cu cei aproape 24 de metri altitudine de la sol. Artistul şi-a făcut mâna în compoziţii de interior, cu portrete, cioplituri în lemn şi piatră, ca mai târziu să parcurgă cu dezinvoltură calea regală a sintezei. Urcase acel pisc prorocit de profesorul său. Izbutise pentru că ajunsese la formula lui originală în căutarea esenţializării înspre care fusese îndrumat şi călăuzit de Ion Irimescu. Acesta îmi spunea într-un interviu televizat, din 1993, că el nu este un înnoitor aidoma lui Brâncuşi, ci un continuator.

Caracterizarea asta i se potriveşte şi lui Iftimie Bârleanu. Sculptorul de la Iaşi n-a inovat. El s-a aşezat cuminte, înţelept şi statornic în albia clasicităţii, dar s-a individualizat, valorificând superior zestrea genetică a înaintaşilor cioplitori în lemn şi piatră din Bucovina, configurând sculptural cu o expresie mai aspră, dramatică adesea, şi cu un dar al citirii lăuntrurilor fiinţiale. Totodată, a cultivat consecvent vocaţia monumentalității, pe care o exprima manifest însăşi făptura sa. Nu era, la fel ca şi eroul preferat Ştefan, mare la stat. Deşi de statură mijlocie, Iftimie Bârleanu lăsa impresia de forţă şi de ţinută dominatoare. Era omul interiorităţilor vijelioase, al zvâcnirilor năvalnice, dar şi al tăcerilor păduroase din ceasurile de tihnă ale cosmosului, încât te ducea cu gândul, privindu-l mai pătrunzător, la un copac vânjos împlântat în pământ. Cu toate că vorba lui se depăna cu moliciuni catifelate, dulci, ce alternau din când în când cu irumperi, era omul trăirilor aprinse, al galopului clipei. Tot acest tumult se convertea fericit în opera sculpturală, căreia îi dădea, labişian poetizând, „a însufleţirii sale vamă”.

În ziua de 17 ianuarie 2026, deasupra Eternității Iașilor răsună sadovenianul „cântec al amintirii”. Fiul sculptorului, pictorul Bogdan Bârleanu i-a poftit pe unii din cei care l-au cunoscut să ia parte la o celebrare a memoriei unui creator care a marcat istoria artelor ieșene, fiind un port drapel al generației sale de meșteri ai tridimensionalului. Cum s-a mai petrecut și în alte rânduri, Iftimie Bârleanu a ieșit în pridvorul cerului, de astă dată șezând, aidoma Mitropolitului Dosoftei, opera sa magna în sculptură din inima Iașilor, într-un scaun de staroste al lumii satului, ca să se cuprindă pe deplin, în tihnă, de înfiorarea acestei cântări a neuitării, ce i s-a hărăzit întru cinstirea mănoasei sale lucrări demiurgice.

Grigore Ilisei este scriitor, critic de artă şi publicist

Publicitate și alte recomandări video