Politică și administrație: o relație complicată și tot mai controversată

Relația dintre politică și administrație poate fi rezumată simplu astfel: politica/ politicul comandă, iar administrația/ funcționarii execută. Guvernanții – politicienii care se află la putere – iau decizii, formulează politici publice, legi și norme de aplicare ale acestora în virtutea legitimității furnizate de câștigarea alegerilor, formarea guvernului și primirea votului de învestitură de la Parlament. Administrația funcționează precum o curea de transmisie între palierul politic-decizional și cetățeni care sunt beneficiarii rezultatelor deciziilor politice. În timp ce politicienii exercită anumite demnități în urma votului primit de la cetățeni, funcționarii se află în exercițiul autorității de stat pe baza numirii în urma promovării unui concurs. Treaba politicienilor este de a elabora politici publice, iar a funcționarilor de a le duce la îndeplinire. Politicienii răspund pentru oportunitatea politicilor publice în fața alegătorilor, iar funcționarii pentru legalitate în fața instituțiilor statului: serviciile interne de audit, compartimentele de control, Curții de Conturi, Parchetului din subordinea Ministerului Public.

Relația dintre politică și administrația publică este una de interdependență funcțională: politica are nevoie de administrație pentru a transforma intențiile în rezultate, iar administrația are nevoie de orientarea și legitimitatea conferite de factorul politic. În teorie, lucrurile par clare, dar în practică sunt mult mai complicate și comportă multiple nuanțe. În teorie (cf. Max Weber) se spune că administrația/ birocrația trebuie să fie echidistantă, profesională, separată de influențele politice. Așa cum a fost gândită de Weber, administrația modernă este expresia dominației raționale-legale. Autoritatea exercitării funcției administrative derivă din lege, nu din tradiții, obiceiuri sau carismă. Administrația publică de „tip ideal” este previzibilă, imparțială, echidistantă, neutră axiologic deoarece se bazează pe reguli clare și pe ierarhie. În timp ce mă familiarizam cu modelul birocratic weberian la cursul de Sociologie politică, din presă aflam că administrația publică din România nu funcționa ca la carte, ci că era aservită politicului.

În practică, relația politică/ politicieni – administrație/ funcționari este afectată de două tendințe: politicienii caută să subordoneze administrația publică, proces cunoscut îndeobște ca politizare, iar funcționarii caută să se autonomizeze în raport cu decidenții politici. Politizarea administrației publice se realizează prin câteva metode: numirea funcționarilor publici pe criterii politice; intervenția politicienilor în mecanismele administrative; folosirea instituțiilor publice pentru interese de partid, nu pentru interesul general.

Prin politizare, administrația se transformă într-un rezervor de recompense pentru politicienii care se află la putere (guvernanții), în timp ce politicienii din opoziție își pregătesc propriile cadre pentru a prelua pozițiile strategice din instituțiile publice, din care sunt dirijate resursele financiare, logistice și umane. Cu toții ne aducem aminte de titlurile unor ziare care anunțau că cutare primar și-a dus alegătorii la secțiile de votare cu microbuzele școlare din dotarea administrației locale sau despre achiziții de bunuri și servicii pe proiecte cu fonduri guvernamentale sau europene la prețuri duble sau chiar triple, totul legal, cum altfel? În aceste situații, funcționarii publici și-au făcut oarecum treaba, au executat ceea ce a comandat politicul/ politicienii/ partidele, dar nu în interesul plătitorilor de taxe și impozite.

Reforma administrației publice, promisă de peste 30 de ani, rămâne blocată între birocrație, politizare și digitalizare întârziată. Între strategii ambițioase și rezultate modeste, România continuă să orbecăie pe drumul spre o administrație modernă, prietenoasă cu cetățenii, cu plătitorii de taxe și impozite, care sunt îndreptățiți să primească servicii publice de calitate. De la prăbușirea regimului comunist (1989), reforma administrației publice a fost unul dintre proiectele centrale ale României. Constituția din 1991 a creat cadrul de funcționare pentru administrația centrală și locală, iar Constituția din 2003 a pregătit statul pentru integrarea europeană și adaptarea instituțiilor publice la standarde occidentale. Strategiile guvernamentale din ultimii 20 de ani au anunțat constant o administrație publică mai eficientă și mai apropiată de cetățean. Cu toate acestea, realitatea arată că în multe instituții publice, statul la ghișeu, hârtia, ștampila și semnătura conducătorului autorității publice (președintele de CJ, prefectul, primarul, directorul, inspectorul șef) sunt reguli după care funcționează administrația statului. Dar sunt și instituții publice (consilii județene, primării, agenții guvernamentale, servicii deconcentrate) care funcționează potrivit standardelor occidentale, sunt digitalizate, iar serviciile furnizate sunt prietenoase și orientate către nevoile cetățeanului.

În ultima perioadă s-a discutat destul de intens despre reforma administației publice centrale și locale. De fapt, nu e săptămână lăsată de la Dumnezeu în care să nu auzim despre reluarea unei reforme administrative amânate cu lunile sau anii, din cauza Curții Consituționale sau a opoziției unui partid din coaliția guvernamentală. În esență, toate reformele anunță închiderea unor instituții publice și/sau restructurarea funcționarilor publici. Restructurarea (concedierea) funcționarilor publici sau contractuali pare că a devenit un scop în sine al mult-trâmbițatei reforme. Anul trecut, printr-o ordonanță trenuleț, au fost restructurate funcțiile de conducere de la 12% la 8% din totalul funcțiilor existente în organigrama unei instituții publice. Apoi, au fost tăiate funcțiile vacante. Mai nou, se discută despre restructurarea cheltuielilor de funcționare a statului cu 20% la pachet cu restructurarea funcțiilor publice. În cazul unor eventuale restructurări, acestea se vor opera pe bază de concurs. Toți angajații vor da concurs pe post, cel mai probabil, pe baza unei lucrări scrise sau a unor teste grile, care constau în exerciții de memorare și reproducere a unor texte de lege, regulamente de organizare și funcționare, proceduri de lucru.

O reformă veritabilă a administrației publice în România ar trebui să pornească de la analiza rezultatelor Recensământului Populației și Locuințelor runda 2021, realizat în 2022 din motive de pandemie, publicate în 2023. Rezultatele RPL 2021 arată o populație rezidentă a României de 19.053,8 mii persoane (19.053.815 persoane), în scădere cu 1,1 milioane locuitori (1067,8 mii persoane) față de recensământul precedent (octombrie 2011). Referitor la municipii, orașe și comune, localitățile care au câștigat cel mai mare număr de locuitori între cele două recensăminte, respectiv fiecare câte circa 30 mii persoane, sunt orașul Popești Leordeni din județul Ilfov care a ajuns la o populație de 53431 persoane (cu 31536 persoane mai mult decât în 2011), comuna Florești din județul Cluj cu o populație rezidentă de 52735 persoane (cu 29922 persoane mai mult decât în 2011) și comuna Chiajna din județul Ilfov cu o populație rezidentă de 43584 persoane (cu 29325 persoane mai mult decât în 2011). Ierarhia se modifică dacă ne referim la creșteri în valori relative. Astfel, comuna Chiajna din județul Ilfov și comuna Valea Lupului din județul Iași și-au triplat dimensiunea (305,7% față de 2011 ajungând la o populație de 43584 locuitori, respectiv 291,2% ajungând la o populație de 14510 locuitori), iar comunele Dumbrăvița și Giroc din județul Timiș s-au mărit în zece ani de 266,1% și, respectiv 265,5 % având la RPL 2021 o populație de 20014 locuitori și, respectiv, de 22270 locuitori. Localitățile cu cele mai mari scăderi în valori relative înregistrate în decursul ultimului deceniu sunt comunele Ciudanovița din județul Caraș-Severin (444 locuitori, -32,4% față de populația din 2011) și Valea Salciei și Mărgăritești, ambele din județul Buzău (529 locuitori, -31,8% și 478 locuitori, -31,4% față de populația din 2011).

Comuna cea mai mică din România este comuna Bătrâna din județul Hunedoara cu numai 88 de locuitori, în timp ce Floreștiul din județul Cluj este cea mai mare comună din România. În decurs de un deceniu, populația rezidentă a comunei Florești a crescut de 2,3 ori. Orașul Băile Tușnad este cel mai mic oraș din România (1372 locuitori față de 1641 locuitori în 2011), iar Popești Leordeniul este cel mai mare din țară. Și acum zece ani și în 2021, cel mai mic municipiu a fost și este Orșova din județul Mehedinți cu o populație de numai 8506 persoane, în scădere cu 1935 persoane față de RPL 2011. Datele de la RPL 2021 arată că România nu mai poate funcționa în modelul actual de organizarea administrativ-teritorială, conform Legii nr. 2 din 1968. Au trecut 18 ani de la integrarea țării în Uniunea Europeană și administrația publică din România funcționează după un model vechi de peste jumătate de secol. Ținând cont de toate aceste date, se pune întrebarea, cum restructurăm numărul funcționarilor publici, după populația de domiciliu (actele de identitate) ale unei unități administrativ-teritoriale sau după populația rezidentă, așa cum a rezultat din datele de la recensământ? De exemplu, comuna Miroslava avea 33.698 de locuitori la 1 ianuarie 2025 după datele privind populația de domiciliu, dar după datele de la RPL runda 2021 are 39.000 de locuitori, cât un municipiu. În cazul de față, cum aplicăm restructurarea, în plus sau în minus?

Abia după ce discutăm despre reorganizarea administrativ-teritorială a țări, eventual după un model de regionalizare, putem trece și la reforma administrației publice centrale și locale. Orice proiect de reformare a administrației trebuie să se bazeze pe principiile descentralizării și subsidiarității – transferul de competențe către autoritățile locale. În practică, transferul de sarcini de la administrația centrală către cea locală nu a fost mereu însoțit și de resurse financiare suficiente. Apoi, putem discuta și despre profesionalizarea funcției publice: recrutare pe criterii meritocratice, evaluare obiectivă și formare continuă. În era tehnologiilor digitale, o administrație modernă nu poate exista fără guvernare electronică și digitalizarea serviciilor publice, care înseamnă trecerea serviciilor publice în mediul online, interoperabilitatea bazelor de date și reducerea contactului direct cu ghișeul. S-au făcut pași destul de importanți în acest sens, dar nu există o viziune unitară, coerentă, corespondență și funcționalitate între toate structurile digitalizate ale administrației publice. Și, nu în ultimul rând, avem nevoie de transparență și participare (democrație participativă), prin organizarea de consultări publice reale și accesul cetățenilor la bazele de date deschise.

Publicitate și alte recomandări video