Politice (de altădată)

Mi-am amintit deunăzi, aparent inexplicabil, de o cină la care am participat, în vila shakespearologului Michael Hattaway (Marele Mick nu mai este astăzi, din păcate, printre noi), vilă situată undeva la marginea Londrei, într-o sâmbătă ploioasă din februarie 2002. Profesorul (neo-zeelandez prin origine, absolvent de Cambridge şi înlocuitor al lui William Empson, timp de multe decenii, la Universitatea din Sheffield) pregătise o pulpă de berbec în stil rustic, iar soţia sa, Judi, o înconjurase cu o multitudine de legume, între care tronau the sweet potatoes, o noutate pentru mine la vremea respectivă. Peisajul rableaisian era completat de un număr impresionant de soiuri de vinuri, ce mergeau de la nobilele franţuzeşti şi spaniole, până la proletarele californiene ori neo-zeelandeze. Important de precizat faptul că atmosfera fusese deja considerabil încălzită de palinca bihoreană, de 50 de grade, pe care o adusesem eu din ţară. La cină participa şi cumnatul lui Mick (fratele lui Judi), prosper om de afaceri londonez, sportiv şi celibatar, destul de respectuos față de România, datorită bătăilor repetate administrate Marii Britanii la fotbal de ai noștri. Omul era, vizibil, un bun patriot şi îmi descria Anglia în culori monumentale. În mod straniu însă, timpul verbal folosit de interlocutorul meu nu ieşea din carapacea unui fel de „trecut recent”, refuzând zona „prezentului simplu”.

Din scrupulozitate profesională, l-am întrebat dacă se afla în preferinţa sa gramaticală vreo conotaţie lingvistică sau, dimpotrivă, „trecutul” reprezenta o simplă constantă stilistică a discursului de weekend. Ca şi cum asta ar fi aşteptat, businessmanul în chestiune se lansă într-o peroraţie politică, exaltând vremurile de aur conservatoare (în speţă thatcheriste) – glorioase, perfecte, absolute – şi condamnând prezentul laburist – minimal, grotesc, instabil. N-am apucat să-mi dau cu presupusul, că Mick Hattaway (ce-mi păruse uşor toropit de ospăţ până în acel moment) interveni, extrem de dinamic, şi contracară opiniile cumnatului său. Perioada „Thatcher” este o glumă tristă a istoriei, în timp ce etapa „Blair” va reda Angliei strălucirea de odinioară, constată intrigat profesorul. Judi, uşor impacientată de tăcerea mea subită, se băgă vitejeşte în arşiţa dialogului, strigându-mi peste masă să fiu liniştit, întrucât Tom (fratele ei) e membru cu acte în regulă al Partidului Conservator, pe când Mick (soţul) aparţine (tot cu acte în regulă) Partidului Laburist. Am zâmbit politicos, deşi picioarele mi se înmuiaseră, ştiind prea bine, din România, unde pot duce disputele politice în famile sau aiurea.

Cu toate acestea, surpriză! În momentul în care preludiul disputei a fost depăşit, cei doi combatanţi, cu o seriozitate remarcabilă, au intrat în faza argumentaţiei. Discuția a devenit atunci o spun fără nici o exagerare, un veritabil recital de erudiţie politică, politologică şi sociologică, desfăşurat în limitele stricte ale decenţei şi ale stimei reciproce. Informaţiile vehiculate (în postură de „probe” ale polemicii) veneau din infrastructura sistemului englez (asistenţă socială şi medicală, educaţie, justiţie, politică internaţională, Casă Regală) şi demonstrau competenţă în ambele tabere. Am întrebat, timid, dacă nici unul dintre cei doi nu avea sau nu avusese vreo funcţie administrativă. Mi s-a răspuns, cam nedumerit, că nu. Erau doar membrii (cotizanţi) de partid, fără veleităţi administrative. La sfârşitul confruntării,  am regretat un singur lucru – că nu-mi luasem notițe. Din informaţiile adunate, aş fi putut pune bazele unui veritabil curs de cultură şi civilizaţie engleză contemporană, pentru studenţii anului al IV-lea (an care, în prezent, oricum nu mai există). Cu ceva însă, iată, am rămas. Este vorba despre respectul pentru dialogul politic competent și civilizat.

La noi el nu există și, cel puțin de când mă aflu eu pe planeta aceasta, nici nu a existat. Invectivă, amatorism ideologic (mixaj stânga-dreapta ca la DJ-ii profesioniști sau ca la maeștrii jocului „alba-neagra”) și agresivitate. Cam asta văd de decenii întregi, atât la cei de pe scenă, cât și la huiduitorii/adulatorii de pe margine. Priviți tabloul electoral actual! O colație între un partid de stânga, unul de dreapta și câteva formațiuni cu caracter etnic. Un partid de opoziție (USR), când de stânga, când de dreapta. În fine, (mulți) „daci liberi”, între care se regăsesc, voios, new age-iști, ortodocși radicali, trumpiști, putiniști, conservatori, socialiști, fasciști, comuniști, conspiraționiști și securiști. Aș striga, din rărunchi – „Vai, măiculiță!” –, dar mă abțin. Mă forțez să cred că nu mi-am pierdut încă răbdarea. Mă forțez să cred că mai aştept intrarea argumentelor serioase şi competente în dialogul politic românesc. Repet, delabrat, în gând, precum Labiș: „Mănânc și plâng. Mănânc.” Vreau să cred că undeva se află Politicianul. Sunt gata chiar să dau o palincă bihoreană (de 50 de grade) celui dispus să mi-l arate.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video