Politrucul de ieri și politicianul de azi colcăie în același miceliu, sunt aceleași stafide expirate în bucata de cozonac a patriei. Aceleași umbre și lumini le înnegurează sau înseninează feţele.

Poţi simţi asta cel mai bine când te duci în audienţă la vreun vechi sau nou politruc mai mare sau mai mic, un politrucel acolo, în cercurile lor, o oiţă fricoasă, dar tigru pentru cei care se duc cu jalba-n proţap, cum se zice. Stai și aștepţi pe canapeaua unsuroasă. Să intri la șef. Biet petiţionar marinat la foc mocnit în sala de audienţă! În ochii secretarei se vede fugar dispreţul. Involuntar ca tot ce e în natură. Căci dispreţul pentru petent face parte din lanţul trofic funcţionăresc, în care intră secretara, dactilografa, politrucii, politrucașii și politruceii amintiţi, purtători de dosare mai umflăţele și dosărele mai subţirele sub braţ. Parcă și covorul roșu din sala de audienţă îţi arată limba cu dispreţ.

Undeva afară timpul curge ca un fluviu american, duce năvalnic oameni, evenimente, drame și comedii, realizări și eșecuri. Dar tu stai și aștepţi. Căci există acest loc unde timpul se prefiră ca prin ochiul acului - această sală de audienţă. Aici parcă nu există timp deloc sau, în cel mai bun caz, totul e acoperit cu o crustă zdravănă de stagnare.

Pe pereţi, în ciuda nenumăratelor văruiri, se vede (sau, oricum, îţi poţi închipui) încă urma portretului lui Ceașcă Întâiul și Ultimul, care a stat atârnat aici. Nu contează că el a coborât în groapă. Dacă ai ochi buni (și minte) poţi observa și alte locuri goale pe pereţi, ocupate altădată de Samantha de renume mondial, de Verdeţ, Patilineţ și tot așa băieţi.

La îngrămădeala din '89, portretele acestea au fost smulse de pe pereţi și aruncate pe ferestre mulţimii întărâtate. Apoi, scurtă vreme, unele cucoane mai bisericoase au atârnat în loc icoane cu Iisus sau Sfântul Gheorghe, ucigătorul Balaurului. Scurtă vreme, zic. Era vremea când iliesci(h)oţii nou instauraţi au tăcut chitic în această problemă - pe ei îi interesa, de fapt, ocuparea fotoliilor lăsate goale. Vechii politruci, acum noii politicieni, au înţeles că e mai bine să fie noi învingători decât la pensie.

Vai, ce păcat că acum a dispărut tipul de politician „Ion Iliescu”, iubit până-n pânzele albe de masele de feseniști, de intelectualii iubirori de fese(noizi) și mai ales de feseniste! Acum nimeni nu mai iubește pe nimeni. Oricine se teme că cineva va afla despre el ceea ce nu trebuie. În era noastră confortabilă a tehnologiilor digitale, informaţia este principalul produs, este și arma principală. Şi cine nu se teme? Toată lumea are secrete, de la femeia care și-a lăsat rufele îmbolite pe sârmă - să n-o râdă vecinele, la politicianul corupt, care a încheiat o afacere oneroasă cu șătrarii care vând fier vechi.

Așa că s-au „subţiat” rău politicienii. Tu, votantule, pentru cine să mai faci o pasiune? Un nou Iliescu nu mai vine, iar cel autentic are... ăhăhă ani. E mai greu azi să găsești un politician preferat, adorat sau măcar acceptat, nedispreţuit, neurât. O domnișoară urâtă și dusă cu leuca își găsește mai degrabă un boyfriend pe Lăpușneanu decât mulţimea un nou idol după chipul și asemănarea unui Ion Iliescu sau măcar a unui Constantinescu atât de șters, că i-am uitat și numele mic. Cât despre șoșoacele de azi... mai bine nu mai vorbim. De fapt oamenii cu scaun la cap nici nu mai vorbesc despre ei, nu-i mai analizează - îi huiduie!

Dar să ne întoarcem la vechile portrete sau la urmele lor de pe pereţi și din minţile noastre. Au rămas numai locurile goale din pereţi, clarobscurul lor rembrandtian, în ciuda multor văruiri și tămâieri. Pe noii politicieni mai tineri images-makers i-au sfătuit să renunţe la portretele de pe pereţi. Nu dădeau bine! Eram acum proocidentali, ce dracu! Iar portretele acelea prea aminteau de ceaușism.

Însă noii politicieni, în ciuda absenţei portretelor festive, au rămas vechii politruci, oricum s-ar numi - tot cu PCR-ul, adică Pilele, Cunoștinţele și Relaţiile vechi, cu vechile lor legături, la care se adaugă noile cunoștinţe. Urmele lor se intersectează în continuare, așa cum fasolele de anul trecut și de anul ăsta fierb în aceeași oală. Rămân peste tot aceleași favoruri reciproce într-o reţea trainică, atârnând peste timpuri și instituţii, cum ar fi, de pildă, Universitatea Valahia. Un Levant de secol XXI. Dar cu soţii care nu mai colecţionează pantofi (s-au plictisit deja) și haine de nurcă, ci artă modernă, cu copii care hălăduiesc la studii în Occident, dar mai mult taie frunze la câini, în frumoasa tradiţie naţională. Şi apoi atotputernica reţea bine ţesută, bine sudată, totul terminându-se cu o cădere liberă, plăcută, acolo unde este cel mai bine: la pensia de stat. Desigur, una babană. Şi ce dacă vor bâzâi ziarele? N-au decât. Așa trebuie să fie, aşa e îndătinat de când hăul!

Aşadar, aştepţi pe canapeaua din piele, puţin cam unsuroasă, pe care se văd două scobituri, urmele fundurilor sutelor de petenţi care s-au frământat aici, să intri în audienţă; dincolo de uşile închise unde se află şeful nou şi totuşi vechi, şeful perpetuu, şeful de şefi, din acelaşi miceliu, cum ziceam. Că e director, subdirector, subsubdirector, şef de partid sau alt şefuleţ oarecare - n-are importanţă. Să fie un Ş|F! Stai şi te simţi ca pinguinul, care aude bulele de aer bolborosind mult dedesubt în jurul prădătorului; iar acesta pluteşte invizibil sub gheaţă, aşa cum şeful de şefi, pe care nu-l vezi, vâsleşte alene din coadă dincolo de uşile închise. Şi te ţine în aşteptare. Electricitatea speranţelor neîmplinite pluteşte totuşi în aer. Te marinează la foc mocnit.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist